Libertatea, după cum am văzut şi la Dragomir n-are decât o semnificaţie de sentiment. Mai mult decât atât nu e posibil, deşi se vorbeşte în general despre infinitatea posibilităţii. Dar în cazul omului mai putem vorbi şi despre o limită. Nu e deloc îngrijorătoare, nici negativă în vreun fel. Limita deschide drumul spre realizare. A alege înseamnă tot a te limita la ceva (de bunăvoie), dar numai alegând din n lucruri, aducem acel ceva spre devenire: funcţia constructivă a limitei.
Revenind la libertate, în relaţie cu limita, care nu îi permite acesteia să exceleze: lipsa ei de fapt ne determină existenţa şi o face posibilă. Libertatea e o imposibilitate în raţiune, pentru că, automat aceasta presupune o relaţie cu lucrurile din jur sau cu sine, automat nu mai eşti în afara existenţei, ci eşti implicat, prin urmare ne-liber. Vorbim desigur despre aceste concepte absolutizate. De fapt, numai aşa au ele o semnificaţie. Făcând referinţă aici la Revoluţia Franceză cu lozinca “Libertate, Egalitate, Fraternitate”: în sine, acei revoluţionari nu doreau decât o descătuşare a voinţei, ceea ce nu este “libertatea însăşi”, este altceva.
De aici, nimeni nu poate să ceară sau să ofere libertate. Un cuvânt atât de mare şi atât de imposibil. Libertatea ne aduce faţă în faţă cu non-existenţa şi acesta ar fi un argument pentru a nu confunda “libertatea” cu “libera voinţă”, care uneori devin antagoniste.
Dar ar fi curios să cercetăm, printre altele, dacă e logică existenţa unui concept de libertate separat de voinţă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu