DESPRE NAŢIUNE. DRAGOMIR.

La baza acestui text se află înregistrarea pe bandă a prelegerii pe care Alexandru Dragomir a ţinut-o la 1 mai 1993. Tema a fost aleasă de Dragomir nu întâmplător într-un moment când, pe fondul inflamaţiilor naţionaliste apărute odată cu prăbuşirea Imperiului Sovietic şi al conflictelor din Iugoslavia, discursul despre problema naţiunii şi naţionalism devenise ( şi a continuat să rămână) extrem de abundent. Pesemne că în faţa avalanşei de studii, cărţi şi discursuri pe această temă, Dragomir şi-a propus să ne arate ce poate fenomenologia când se aproprie de o astfel de temă. A rezultat în chip vizibil un cu totul alt mod de abordare.

În literatura istorică abundă discursurile naţionaliste: Cicero în Catilinare, Fichte în Reden an die deutsche Nation ("Discursuri către naţiunea germană"), Eminescu în Scrisoarea III. Ce au ele în comun? E cât se poate de limpede că nici unul nu este expozitiv, adică asertiv. Ele sunt ori adhortative, de îndemn, de îmbărbătare, precum Fichte sau Eminescu - şi, aş adăuga, precum în discursul lui Avram Iancu - , ori imprecative, de "ocărâre" precum la Cicero.
De unde vine tonul acesta? Cum se justifică el? Toate aceste discursuri se referă la situaţii de primejdie extremă, la situaţii-limită pentru o comunitate. Cicero, de pildă, îl numeşte pe Catilina chiar de la început pestis, ceea ce înseamnă calamitate, pacoste, prăpăd, primejdie extremă, catastrofă, ceva care ameninţă să răstoarne aşezarea firească a lucrurilor ("catastrofă" în greacă, katastrophe, asta înseamnă, răsturnarea lucrurilorcu fundul în sus). La rândul lui, Mircea cel Bătrân se află prin într-un conflict de nimicire, iar Eminescu accentuează tocmai disproporţia de forţe care poate genera dezastrul.
Interesant este discursul lui Avram Iancu, pesemne cel mai lapidar dintre toate discursurile adhortative rostite vreodată. Cunoaşteţi discursul lui Avram Iancu? Avram Iancu a ieşit în tindă când toţi moţii se adunaseră, şi-a scuturat puţin şuba de pe umeri şi a spus: "No, hai!" Acesta este discursul lui Avram Iancu. Discreţia lui vine nu din pudoare, ci din inutilitatea accentuării lucrurilor atunci când există un temei comun de înţelegere a primejdiei. "No, hai!" era, în acest caz, suficient. Cu toţii ştiau ce fac şi de ce fac ceea ce fac.
Acum, sigur că şi primejdiile diferă. Dacă ne apucăm să facem o schemă strict formală, există primejdii exterioare - de pildă o comunitate este, ca în cazul lui Mircea cel Bătrân şi al turcilor, ameninţată cu distrugerea prin cotropire, subjugare ş.a.m.d. -, după cum există ameninţări interioare (în Catilinare Catilina ameninţa securitatea statului, res-publica). Şi mai există ameninţări exterior-interioare, de pildă pericolul xenocraţiei, aşa cum îl vedea Eminescu: "Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire..." Potrivit acestei viziuni, naţiunea este primejduită din interior de stăpânirea exercitată de elemente "alogene", "străine de naţiune", aşadar exterioare în raport cu interesele ei.
În faţa tuturor acestor primejdii de nimicire naţiunea caută a fi sus-ţinută, spijinită, scoasă din situaţia de restrişte. Tocmai de aceea în funcţie de tipul de primejdie - exterioară sau interioară - discursurile patriotice sunt fie adhortative, fie imprecative. Ele sunt apeluri adresate naţiunii şi, ca atare, ţin de altă structură a judecăţilor (vezi Aristotel, De interpretatione, cap. II) decât aceea pe care o au judecăţile logice. La fel ca rugăciunea, la fel ca întrebarea, ele nu sunt expozitive şi asertive.
Numai că, în cazul naţiunii, apelul are o funcţie de dezvăluire. Apelul, care are ca scop trezirea naţiunii, face ca naţiunea, astfel trezită în faţa primejdiei, să apară. Naţiunea apare, este scoasă la iveală şi devine conştientă de ea în momentul în care fiinţa ei este ameninţată. Conştientizarea aceasta a naţiunii dezvăluie naţiunea ca pe un temei, în dublul sens că suntem cu toţii întemeiaţi într-o naţiune şi că împreună întemeiem o naţiune. Ca temei, naţiunea pune în joc această dublă apartenenţă: aparţinem unei naţiuni şi naţiunea ne aparţine.
Pentru a face ca lucrurile să fie mai lămurite, am să iau următorul exemplu. Am o carte; e cartea mea. Când spun că este cartea mea, mă refer la o relaţie juridică. Îmi aparţine pentru că am cumpărat-o, am primit-o etc. Fiind a mea, pot să fac cu ea ce vreau, în speţă pot s-o subliniez cu diferite culori (fiecare culoare având pentru mine o anumită valoare), pot să trag linii şi pe margine, pot să adnotez numai prin semne (un semn de exclamare, un semn de întrebare, trei semne de întrebare etc.), fie exprimându-mi părerile faţă de afirmaţiile autorului ("fals" sau "total injust" sau "excelent" sau "de meditat"), pot să marchez pe margine structura logică a textului ("argumentul 1", "argumentul 2" etc.). Şi atunci ce devine cartea asta? Ea este ceea ce este ca obiect fizic şi spiritual, dar deopotrivă ea înglobează o mulţime de lucruri care sunt eu. O bună parte din cărţile mele sunt de la anticariat. Îmi place, deschizându-le, să reconstruiesc, pornind de la aceste adnotări, personalitatea celor care au citit, tocmai pentru că ei au introdus în cărţi, în momentul citirii lor, o seamă de lucruri care îi reprezintă. Pe de o parte ei au preluat din cărţile lor părţi care le aparţin acestora, pe de altă parte ceea ce sunt ei aparţine acum cărţilor. Relaţia primară presupune o carte tipărită, care este ce este e, şi un om care urmează că o citească şi care are personalitatea lui. Faţă de această relaţie primară apare, după lectură, o entitate nouă în care se concretizează dubla apartenenţă despre care vorbeam. În numele ei, cel care a citit cartea poate oricând s-o recitească orientându-se acum cu mult mai bine în ea, tocmai în virtutea a ceea ce el a pus deja din fiinţa lui în ea şi în virtutea a ceea ce a ajuns să ia din ea.
În acest dublu sens, aşadar, naţiunea este un temei. Dar ce fel de temei? Temei ca temelie? Asta ar implica o relaţie spaţială: temelia este baza unei case, după care casa este altceva. Înţeles din punctul de vedere al naţiunii, temeiul nu presupune acest tip de existenţă - temelia ca spaţială -, ci unul de natură temporală. În Fizica, III, 6, 206 a Aristotel distinge între aceste două feluri de existenţă, de vreme ce, spune el, einai legetai pollacos, "faptul de a fi, existenţa, se spune în mai multe chipuri": fie ca substanţă, ca ousia (casa, pomul etc.), fie temporală (ziua, lupta etc.). Ce anume caracterizează pe "a fi" temporal spre deosebire de "a fi" substanţial? Răspuns: schimbarea.
Dar să vedem textele lui Aristotel. "faptul de a fi (to enai) se spune în mai multe chipuri, presum este ziua şi bătălia, caracterizate prin faptul că devin mereu altceva". Un alt exemplu, pe care îl dă peste trei rânduri mai jos, este olimpiada. Iar după şapte-opt rânduri spune: "Infinitul (to apeiron) - şi aici introduceţi şi timpul, care este unul dintre infinituri pentru Aristotel - nu trebuie luat ca un tode ti, ca acest ceva anume, ca pe acest lucru concret, precum luăm de pildă omul sau casa, ci trebuie luat ca o zi sau ca o bătălie, în al căror caz existenţa nu este he ousia tis, o substanţă determinată ca atare, ci întotdeauna în naştere şi în pieire." Pe scurt, caracterul temporal creează un mod de a fi care este altul decât cel al lucrurilor. În ce măsură altul? În măsura în care el este făcut în şi din timp, din timp ca "material de construcţie". Toate lucrurile sunt făcute în timp, dar numai unele, ca ziua sau ca bătălia potrivite exemplelor lui Aristotel, sunt făcute din timp. Există existenţe pe care doar timpul le constituie.
Naţiunea este unul dintre "lucrurile" de pe lume care este creat şi are existenţă în acest fel. Temeiul care este naţiunea şi care "zace" în noi nu este o ousia, o existenţă substanţială, ci o existenţă de felul celei temporale. Care este domeniul acestui temei, din ce anume este el alcătuit? Eu spun că este un domeniu de semnificaţie. Cum trebuie înţeles acest lucru? Există constituente ale naţiunii: teritoriu geografic, istoria faptică, limba. Primul, teritoriul, marchează întinderea patriei, istoria faptică înseamnă trecutul nostru, limba este elementul prin care se "plămădeşte" un "laolaltă" al nostru, acel împreună de comunicare prin care spunem şi ne spunem pe noi înşine. În ce fel aceste elemente fizice devin realităţi temporale şi, astfel, domenii de semnificaţie? În ce constă propriu-zis semnificaţia?
Semnificaţia este ceva care face oficiu de semn. Orice semn trimite la ceva, se raportează la ceva. O săgeată, de pildă, care devine indicator nu mai este săgeata pe care o slobozesc din arc, ci un semn, adică ceva care trimite la altceva decât la sine însuşi. La ce anume trimit elementele care constituie naţiunea? La ce "lucru" anume care, fiind diferit de ele, le face să semnifice? Evident, ele trimit la noi. Un teritoriu, fozic vorbind, nu este altceva decât un teritoriu, un spaţiu geografic măsurabil şi cartografiabil, dar pentru noi el este ţara sau patria. Istoria este o suită de evenimente care pot fi studiate cronologic, cauzal etc.,dar pentru noi ea este trecutul nostru. Limba în sine nu este altceva decât un fenomen lingvistic pe care îl pot studia ca atare în toate structurile şi caracteristicile lui, dar pentru noi ea este limba maternă. Semnficaţia tuturor acestor constituente obiective este raportarea la noi, la membrii comunităţii pe care ele o întemeiază. Toate aceste trei elemente sunt în sine ob-iectum, pot fi văzute din afară, cu detaşare, ca ceva "aruncat" în faţa ta şi care poate fi considerat şi contemplat ca atare. Intrând însă într-un domeniu de semnificaţie, ele devin sub-iectum, ceea ce înseamnă că eu mă aflu "dedesubtul" lucrului care mi se întâmplă şi că lucrul acesta care mi se întâmplă care cu totul altă semnificaţie decât dacă i se întâmplă altuia. Într-un fel văd faptul că cineva este bolnav de cancer (chiar dacă mă implic sentimental în nenorocirea lui) şi altfel văd lucrurile dacă eu sunt "subiectul" cancerului, dacă eu "zac" sub el şi îl suport cu toată fiinţa mea. Într-un fel traversez "teritoriul" Ungariei sau al Austriei cu maşina în drum spre Occident, şi într-alt fel traversez România, pentru care mă bucur sau sufăr la tot pasul. Pentru mine, ea este "ţara" şi ea are această semnificaţie tocmai prin raportarea la mine. Iar raportarea la mine este intraductibilă şi netransmisibilă, nu poate fi vehiculată în termeni raţionali, rămânând, ca subiectivă şi netraductibilă, iraţională.
Dar cum ajunge semnificaţia să devină acea realitate temporală care alcătuieşte temeiul naţiunii? Răspuns: prin faptul că am investit în constituentele naţiunii. Investiţia noastră le face pe acestea temei. Investire înseamnă în latină (termenul apare mai ales în latina medievală) "a îmbrăca", " a împresura", "a înconjura". De pildă, un oraş poate fi "investit" făcând din el o fortăreaţă, ridicând ziduri în jurul lui. Într-o realitate fizic-spaţială oarecare, investesc prin faptul că, de pildă, construiesc acolo, grădinăresc, sădesc arbori etc., prin faptul că, într-un cuvânt, locuiesc în ea şi fac toate astea de-a lungul unui timp, ceea ce determină ca investirea mea să devină un temei. La fel se întâmplă şi cu trecutul unei comunităţi: păţaniile strămoşilor noştri constituie trecutul nostru ca un fel de investire a noastră. Istoria pur evenimenţială noi am îmbrăcat-o cu o semnificaţie care o transformă în trecutul nostru. Şi atunci ţara devine tot ce am investit material şi sufleteşte de-a lungul timpului într-un anumit teritoriu geografic, istoric şi lingvistic; dar şi felul în care acest întreit teritoriu m-a investit pe mine, m-a format, volens noles, ca român.(Poezia populară ne arată cel mai bine ce a investit natura din acest teritoriu în noi). Naţiunea este până la urmă acest construct.
Ce se desprinde de aici? Că naţiunea reprezintă o mare forţă şi, simultan, că ea este foarte precară. Naţiunea reprezintă o mare forţă pentru că potenţialul de energie pe care o naţiune îl acumulează prin investiţia făcută în chip sistematic de membrii naţiunii de-a lungul secolelor este uriaş. Temeiul care formează naţiunea reprezintă o enormă rezervă de energie. De aceea, când vine primejdia, se apelează la această forţă a naţiunii prin adhortatio, fie prin imprecatio. Dar, în acelaşi timp, tocmai pentru că materialul din care este făcută o naţiune este temporal, ea este precară. Prin felul ei temporal de a fi - ceea ce înseamnă schimbător - ea este ameninţată şi, întotdeauna, ameninţabilă. Face parte din ceea ce este o naţiune această primejdie a primejdiei. Iar aceste două lucruri - forţa naţiunii şi precaritatea ei - sunt îngemănate.
Să observăm acum că cele trei constituiente, adică teritoriul, istoria şi limba, nu apar întotdeauna laolaltă. De pildă, pentru poporul evreu teritoriul, cel puţin în chip aparent, a lipsit, ceea ce nu i-a împiedicat pe evrei să fie un popor şi încă unul destul de puternic. Să nu uităm totuşi rolul Şării Făgăduinţei; o bună parte din ceea ce ţine de esenţa iudaismului este dată de această Fata Morgana a Ţării Făgăduinţei. Moise îi aduce pe evrei spre Ţara Făgăduinţei, iar în acest drum spre ea Dumnezeu le dă decalogul. Teritoriul, care aparent lipseşte, există de fapt sub forma făgăduinţei. Căci de făgăduit se făgăduieşte o ţară. Deci chiar şi pentru poporul evreu, despre care toată lumea spune că nu are o patrie, este esenţial să aibă una, fie şi numai în plan ideal, ca făgăduială.
Să observăm apoi că elementele constituiente ale naţiunii (teritoriul, istoria şi limba) există un soi de contopire perpetuă. Nu pot să locuiesc un teritoriu, o ţară - ceea ce înseamnă să construiesc, să cultiv, să fac căi de comunicaţie - decât în timp, decât având un anumit trecut, o istorie. Iarăşi, când mergi prin diverse ţări, te izbeşti de o istorie într-o formă spaţializată. Vezi fortăreţe, castele, locuri despre care ţi se spune: "Aici s-au înfruntat..., aicis-a petrecut cutare lucru, aici a fost bătălia de la..." Orice teritoriu este astfel îmbibat în trecutul unui popor. Nici limba nu se reduce propriu-zis la ceea ce vorbesc între ei oamenii dintr-o ţară sau la ceea ce scrie în cărţile lor. O naţiune se exprimă în multe feluri: în ţesături, în obiecte de artă, în modul de a construi etc. Pe de altă parte limba nu exprimă doar ceea ce ea spune propriu-zis. Specificul limbilor nu se reduce la cuvintele prin care sunt transmise conţinuturi de informaţie. Pentru poligloţi, lucrul cel mai greu este nu atât să înveţe gramatica şi cuvintele unei limbi , ci felul de al vorbitorilor limbii, când vorbesc, cât, ritmul şi intonaţia frazei şi, mai ales, ceea ce nu se spune în ceea ce se spune.
Dar nu numai constituientele naţiunii, ci şi primejdiile sunt oarecum îngemănate. Să ne oprim o clipă la Scrisoarea III pe care nu ştiu dacă noi, românii, am gândit-o destul de bine. Vă dau un exemplu. Spune Mircea cel Bătrân acolo: "Eu îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul." Înşiruirea nu este făcută în ordinea importanţei, ci după criterii de aufonie şi rimă. Dar cum poţi să-ţi aperi sărăcia? Adică ce nevoie ai să-ţi aperi "sărăcia şi nevoile"? Opoziţia existentă în poem nu e numai între neamuri - români şi turci -, ci şi între modestia unora şi trufia celorlalţi. "Tu te făleşti", îi spune câteva versuri mai înainte Mircea turcului. Naţiunea turcă este un lucru care iese la iveală prin supra-abundenţa semnelor de putere, exprimată cantitativ şi calitativ printr-o lungă frescă pe care o face Eminescu. Mircea îşi apără neamul aşa cum iese el la iveală prin contrast, proiectat fiind pe fundalul enormei bogăţii şi forţe a seminţiei turceşti; aşadar ca "sărăcie şi nevoie". Fireşte, neamul trebuie să mi-l apăr. Dar identitatea acestui neam pe care am să-l apăr se dezvăluie, prin opoziţie cu identitatea plină de resurse a celuilalt, ca "săracă".
Princ e anume înţelege Mircea să contracareze dispoziţia de forţe existentă între români şi turci? Prin ceea ce mai înainte am numit caracterul intransmisibil şi intraductibil al temeiului. Singurul atu pe care îl are Mircea este că turcul "joacă pe terenul" românilor, pe temeiul lor, care, în acel moment al istoriei noastre, era funcţional, era viu, era mobilizator în faţa primejdiei. Mircea spune: "Tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul, mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este/ Duşmănit vei fi de toate făr-a prinde chiar de veste." Domnitorul român se bizuie aici pur şi simplu pe forţa naţiunii, pe "subiectivitatea" ei, pe domeniul ei de semnificaţie, pe felul inefabil în care fiecare element (râul, ramul) se raportează la noi şi numai la noi. Baiazid urmează să se confrunte cu ceva la care nu are acces. El nu poate să afle, să se informeze, căci toate aceste elemente (râul, ramul etc.) sunt "stihiale", sunt subiective, "zac dedesubt", sunt numai temeiuri şi, ca atare, imposibil de surprins din afară. Eminescu intuieşte aici perfect "i-raţionalul" în care rămân învăluite aspectele temeiului, caracterul lor neformulabil şi netransmisibil. Mircea opune formidabilei puteri vizibile a lui Baiazid, uriaşei sale armate, puterea invizibilă a temeiului. Cotropind, Baiazid intră pe un teritoriu "străin", cade adică în plasa iraţionalului care însoţeşte temeiul. Exact acelaşi lucru păţeşte Napoleon în romanul lui Tolstoi Război şi pace. În ambele cazuri, cei care năvălesc, intră, cotropesc, se izbesc de "tot ce mişcă în ţara asta" şi pentru ei rămâne impreceptibil, pentru simplul motiv că "râul" şi "ramul" fac parte din dubla apartenenţă a temeiului naţiunii: noi aparţinem naţiunii, iar naţiunea ne aparţine nouă. Între toate locurile pe care un popor le locuieşte vreme de sute sau mii de ani se nasc, aşa zicând, oculte legături care nu ies la iveală şi nu sunt conştientizate decât în astfel de momente de primejdie. Iar un străin, şi cu atât mai puţin un cotropitor , nu poate niciodată "să prindă de veste" despre aceste legături. Relaţia care se creează între un teritoriu şi locuitorii ei este intraductibilă.
De aici rezultă că naţiunile divid , dar într-un înţeles deosebit şi nu etimologic - ele nu împart un tot -, ci, întemeiate fiecare pe propriul lor fel de raportare, ele suprimă pe acesta ca tot fizic. Iată, am harta Europei. Ea reprezintă un teritoriu geografic unitar. Corespunde acestui teritoriu o comunitate europeană unitară? Nicidecum. Naţiunile suprimă întregul geografic care este Europa, transformând peste douăzeci de bucăţi din acest teritoriu în tot atâtea ţări. Europa, privită în întregul ei geografic şi cartografic, este "raţională", pe când bucăţile de teritoriu înlăuntrul cărora lucrurile au fost investite cu semnificaţii specifice, adică naţiunile Europei, sunt iraţionale în sensul de intraductibil. Nu graniţa fizică în primul rând, ci elementele constitutive ale naţiunii sunt cele care despică geografia transformând-o în ţară. Crearea unei Uniuni Europene va pune întotdeauna problema acomodării într-un întreg a ceea ce , la nivelul semnificaţiilor intraductibile, este condamnat să rămână în idiomatic şi separaţie. Diferite şi ireductibile, aşadar ne-traductibile, naţiunile stau în permanenţă în umbra primejdiei: de la un punct încolo ele nu mai pot dialoga, sunt "ne-dia-logos", nu pot străbate teritoriul logosului, al raţiunii. Pentru a ajunge la dialog şi la logos , ele trebuie să se întâlnească în acel spaţiu neutru din care semnificaţiile ireductibile au dispărut sau au fost reduse (dar cum, dacă sunt ireductibile?), într-un fel sau altul, la global. Aşadar, la prima vedere naţiunea apare ca ireductibilă.
Numai că orizontul ei (în sensul de perspectivă, viitor) pare să fie altul. Să observăm că în perioada noastră istoria este pe cale să se formalizeze. Ce înseamnă asta? Înseamnă că tot ce este conflict între naţiuni va putea fi redus la o problemă-tip care permite o abordare, o tratare şi o rezolvare formale. Ceea ce înseamnă că, indiferent de specificul conflictului, natura lui generală, clasa din care face parte, va genera soluţii uniforme. Aceste rezolvări strategice şi univoce nu desfiinţează naţiunile, ci le neutralizează ca potenţial conflictual. Cel mai bine înţelegem acest lucru dacă luăm în consideraţie esenţa O.N.U. Nivelul O.N.U. implică o generalizare planetară şi, tocmai de aceea, şi un grad de formalizare a conflictelor istorice prin transformarea lor în probleme-tip. Istoria evenimenţială, bazată pe conflicte specifice şi aparent neformalizabile devine în această perspectivă desuetă, locul ei luându-l alta, în care orice eveniment poate fi încadrat într-o categorie în raport cu care reacţiile sunt prevăzute şi deznodământul dinainte ştiut. Acum 200 de ani, să spunem, războiul din Golf ar fi fost un eveniment istoric de tip cotropire care ar fi presupus atitudinea activă a celor implicaţi în conflict şi atitudinea pasivă a celorlalţi. Lucrurile s-ar fi desfăşurat în chip "natural", de la sine, potrivit logicii lui "ce-o ieşi o ieşi, vom vedea ce va fi". Astăzi, în schimb, când istoria devine oarecum formală, identificând tipuri de probleme la scară planetară şi rezolvări tipice ale lor, războiul din Golf, încadrat la problema-tip "conflict între naţiuni", este rezolvat ca şi cum ar fi o problemă matematică, soluţia preconizată fiind "intervenţia din afară" prezentată ca mobilizare a unei voinţe planetare. La fel par să se rezolve lucrurile şi în cazul războiului din Iugoslavia între naţiuni, adică la alt nivel decât al celor implicaţi în conflict. Ireductibilitatea celor prinşi în conflict este depăşită prin trecerea pe altă orbită, aceea a unui logos la care participă în principiu toate naţiunile. În Iugoslavia se intervine acum nu pentru că ar exista pericolul unei conflagraţii mondiale de tipul Sarajevo 1914, ci pentru că astăzi am ajuns să credem că orice conflict local (etnic sau religios) poate fi redus la o problemă şi la o rezolvare-tip. Şi atunci problema nu mai este dacă naţiunile or să moară sau nu - ca fiinţe ale timpului ele sunt oricum muritoare -, ci dacă vor putea fi în chip sistematic neutralizate în potenţialul lor de agresivitate. Ceea ce înseamnă că omenirea va putea să le înglobeze într-un soi de traductibilitate inter-naţională prin care în mod fatal ceva se câştigă şi ceva se pierde. Suntem în prima fază a acestui proces, se bâjbâie, se fac greşeli, dar sigur este că mergem pe calea aceasta deoarece se consideră că ea reprezintă un mare progres. Judecata dacă ea este sau nu un progres o suspend deocamdată, pentru că ar însemna să ne angajăm în altă discuţie.