Dacă le-ai spune oamenilor, adunaţi cucernic pentru cine ştie ce eveniment, că existenţa e un papagal roşu, te-ar huidui. Nu fă bufonadă din vorbe şi nici din scris, ţi s-ar spune. Nu fi excentric şi pătimaş, pentru a nu cădea în ridicol. La fel de absurd şi ostentativ ar suna şi anunţul: „Domnilor, existenţa nu e un papagal roşu!” Ambele variante sunt la fel de ridicole, dar ambele sunt adevărate. Iată de ce discursul filosofic, predicat prin pieţe şi la colţuri de strazi, nu are rost. Filosofii spun, în cel mai bun caz, nişte obscurităţi, iar pentru cei care nu posedă o capacitate deliberativă în sens metafizic - spun adevărate tâmpenii. Pentru a fi capabil de filosofie trebuie să pendulezi între luciditatea cea mai sobră şi „desfrâul” cel mai poetic al minţii.
Prima afirmaţie, tulburătoare şi agasantă, sună ca o îmbrâncitură în mijlocul străzii, când îţi vezi de drum:
- Cum adică, monsieur? Ce vrei să spui cu ăst’ enunţ de ospiciu, aruncat nitam nisam, la întâmplare?
– Soyez-aimable, madame, tocmai v-am spus că sunteţi în mijlocul unor fapte ieşite din comun.
- Aş! Mari fapte! ţi se va răspunde. Iar dac-ai predica din casă în casă, ca un misionar, ţi-ar trânti uşa în nas, cu frustrare.
E greu de explicat de ce simplul fapt de a fi, cu cât mai mult e gândit cu atât mai mult nu poate fi conceptualizat. Şi mai greu e să explici de ce acest fapt banal este în acelaşi timp unul ieşit din comun, un eveniment in plin neant. Când spune că Dumnezeu nu e un papagal roşu, Kirkegaard voalează un gând răspicat: divinul nu se prezintă sub forme ieşite din comun, nu sare în ochi şi nu strigă la fiece colţ. Dumnezeu, discret, se ascunde într-o fibră de praf sau în cerul înstelat, fără a-şi trâmbiţa prezenţa şi fără a face exces de zel. Cine are ochi, să-l vadă – acesta este principiul libertăţii divine. Metafora papagalului are o uimitoare forţă sugestivă: semnifică extraordinarul, inconceptibilul, scandalosul. Existenţa lui Dumnezeu nu este scandaloasă însă, deşi divinitatea nu duce lipsă de mijloace pentru a se da în spectacol. Spectacolul se banalizează însă, prin rutină. Nu ni se pare senzaţional faptul că simţim, gândim sau că există atâta frumuseţe în natură şi că, înainte de toate, aceste lucruri sunt posibile, mai mult de atât – sunt reale. La fel de posibil ar fi să nu simţim, să trâim în urâciune sau, in extremo, să nu fim. Totuşi, minunea se întâmplă în fiecare clipă şi ieşim din anonimatul nefiinţei: această ieşire la suprafaţă - ex-istenţa este un papagal roşu, spre contradicţia lui Kirkegaard.
