Nu am de gând să susţin o teză anume, ci singura mea ambiţie este să vă împărtăşesc intuiţia pe care o am în privinţa uitării.
Tot ceea ce ni se întâmplă este păstrat. Husserl a folosit, pentru felul în care păstrăm ceea ce se petrece cu noi, cuvântul "retenţie". Toate câte mi se întâmplă îmi sunt date în mod retenţionat, ceea ce înseamnă, de pildă, că atunci când îmi aduc aminte că cineva mi-a spus un anumit lucru - să zicem că am afirmat cutare prostie - eu îmi aduc aminte şi când şi cu ce prilej anume mi-a fost spus lucrul acela. Bineînţeles că pot reţine lucrul pe care l-am trăit în mod eronat: cel ce spunea că am afirmat o prostie nu a fost cutare persoană, ci o alta, de spus nu o spunea tocmai aşa, ci altcum, iar momentul când mi-a spus-o putea de asemenea să fi fost reţinut în mod eronat. Însă oricum ar fi, constituţia memoriei noastre are aceste două caracteristici: reţinem ceea ce ni se întâmplă şi reţinem întotdeauna împrejurările întâmplării şi o dată anume legată de ea. Această "retenţie", cum o numea Husserl, alcătuieşte treptat capitalul nostru de amintiri, indiferent de faptul că aceste amintiri pot fi alterate odată cu trecerea timpului, atât în privinţa conţinutului, cât şi a datării lor.
De fapt, dacă stau să mă gândesc mai bine la ce se întâmplă cu lucrurile reţinute de memoria noastră, pot distinge trei situaţii: ele pot fi reţinute în mod corect pentru mai multă vreme: mi le amintesc peste câteva zile, peste un an sau poate mai mulţi. Sau, în al doilea rând, le pot reţine, dar, aşa cum spuneam, cu erori de conţinut şi de datare. Sau, în sfârşit, pot pur şi simplu uita şi ce s-a întâmplat şi în ce împrejurări şi când anume.
Dar dacă aşa stau lucrurile, atunci ne putem întreba - chiar dacă întrebarea poate să fie prost pusă - câtă obiectivitate are amintirea noastră? Ceea ce înseamnă: cât din lucrurile care ni s-au întâmplat sunt pur şi simplu reţinute şi cât din cele reţinute sunt reţinute corect în toate privinţele? Cei ce au o memorie bună păstrează amintirea în conţinutul şi în datarea ei. Când, dimpotrivă, alterăm un lucru petrecut, înseamnă că apare o deformare a facultăţii memoriei. Asta nu înseamnă câtuşi de puţin că e vorba despre o boală psihică. Există o grămadă de cauze care pot face ca o persoană să deformeze amintirea ca atare, fie că acestea vor putea fi conştientizate sau vor rămâne inconştiente.
Ce înseamnă aşadar a uita? Răspunsul e la îndemâna oricui: a uita înseamnă a pierde ceva din ceea ce ştiu sau din ceea ce am ştiut cândva. Este evident că nu pot să uit ceea ce nu am ştiut niciodată. Numai că, ajunşi în acest punct, simt nevoia să ridic o întrebare pe care în mod uzual nu obişnuim să o punem şi la care nu e uşor de răspuns: cât şi de ce se uită şi cât şi de ce se reţine din ceea ce am ştiut cândva? Un răspuns fără doar şi poate corect, dar numai unul în imediat, ar fi: reţinem şi ne amintim când avem şi cât avem interes pentru obiectul amintit. Cele mai multe şanse de a fi uitate şi pierdute au obiectele care nu mai prezintă nici un interes pentru noi. Şi, tot aşa: când nu uităm ceea ce ni s-a întâmplat şi ceea ce am ştiut? Când amintirea celor întâmplate, din anumite motive de ordin sufletesc, dăinuie în noi.
Numai că răspunzând în felul acesta noi rămânem, cu Husserl, pe un plan subiectiv. Or, ceea ce m-ar interesa pe mine este să aflu cât se reţine şi cât se uită, obiectiv vorbind, din toate cât se întâmplă şi din tot ce ştiam. Şi aici răspunsul, deşi evident şi simplu, este de fapt covârşitor: se pierde cu mult mai mult decât se ţine minte. Un adevărat ocean de lucruri intră în domeniul uitării în comparaţie cu puţinătatea celor despre care ne amintim şi ştim. Şi de vreme ce între ceea ce se întâmplă realmente şi ceea ce se reţine este o adevărată prăpastie, atunci devine dintr-o dată semnificativă munca de reţinere a celor întâmplate. Şi aici iarăşi e important să constaţi cum unele lucruri se întâmplă şi amintirea lor este cultivată, în timp ce altele sunt date uitării, cum se spune în limba română. Parte din răspunderile ministerelor culturii de pe lumea asta constă tocmai din această întreţinere a amintirii celor despre care se consideră în mod unanim că sunt demne de amintit şi care, ca atare, nu trebuie lăsate pradă uitării. Totul, de la pietre funerare, biserici, monumente etc. şi până la discursuri, intră aici. E vorba mereu de două planuri distincte: evenimentul ca atare şi munca de întreţinere a amintirii acestui eveniment. Iar dacă noi vorbim despre uitare este tocmai pentru că ne preocupă munca de întreţinere a amintirii. Iar când vorbesc de "munca de întreţinere a amintirii" am în vedere una din cele mai importante activităţi umane, o activitate care îşi are propriile ei tehnici, care comportă o instituţionalizare şi care recurge la mijloace specifice de a acşiona în domeniul sufletesc şi spiritual.
Cu toate că există această activitate, cu toate că strădania omului poate obţine multe, rămâne ca element obiectiv faptul că cea mai mare parte a realităţii cade în domeniul uitării. Cum spuneam mai sus, avem un întreg ocean al uitării în comparaţie cu minusculul lac al amintirii. Dar chiar aşa, efortul imean de a păstra trebuie considerat în mod separat. Este impresionant că putem citi astăzi - după 2800 de ani! - Iliada şi Odiseea. În linii mari, întreaga noastră cultură constră de fapt din tot ce a putut fi salvat din naufragiul uitării.
Acum apare însă o nouă problemă: salvând tot ceea ce salvează, aplică oare spiritul uman întotdeauna o măsură justă? Ne vom grăbi să spunem: dacă îl ştim pe Homer este numai şi numai pentru că acum 2800 de ani el a creat nişte capodopere veritabile. Acelaşi lucru îş spunem şi despre Shakespeare şi, mă rog, despre alţii de eiusdem farinae. Suntem înclinaţi atunci să credem că şi atunci când e vorba despre creaţiile din zilele noastre se păstrează ceea ce este valoros şi numai întrucât este valoros. Am mari dubii în această privinţă. De ce? Pentru că măsura care se aplică acestor creaţii, altfel spus judecăţile noastre, ţine de un anume Zeitgeist. Am să dau primul exemplu care îmi vine în minte. Pe vremea studenţiei mele ne întrebam care este cel mai mare poet al epocii noastre. La fel ca şi alţii, credeam şi susţineam în mod răspicat că, în materie de poezie, Rilke, autorul Sonetelor şi Elegiilor, este de nedepăşit. Că este, ce mai încolo-încoace, un nec plus ultra. Mai ales după ce am depus efortul cerut de stăpânirea germanei din Sonetele către Orfeu totul mi s-a părut de o frumuseţe fără seamăn. După ce marea epocă a lui Goethe şi Schiller trecuse, ceilalţi poeţi păreau nişte pigmei în comparaţie cu Rainer Maria Rilke. Acesta urca pe podiumul Poeziei universale, primind medalia de bronz, dacă nu medalia de argint. Am început aşadar prin a crede că Rilke era culmea neîntrecută a poeziei şi că după el nu mai poate urma nimic. Astăzi sunt departe de a mai crede că selecţia operată are vreao semnificaţie absolută. O să mă întrebaţi atunci pe cine aş pune în loc şi cum ar arăta o selecţie justă. Şi aş răspunde mai întâi că ar putea fi citate şi alte câteva nume, şi aş răspunde mai ales că, în general, nu se mai pune problema de a alege pe întâiul dintre poeţi, autori sau curente. Iar în al doilea rând aş răspunde că între timp am învăţat că mor şi culturile, mor şi civilizaţiile.
Ce merită să reţinem din tot ce am spus până acum? În primul rând că normală este uitarea şi că, deşi reprezintă un fenomen negativ şi nu pare a fi necesară, ea stă în natura noastră şi afectează în mod decisiv natura realităţii. De aici rezultă un al doilea lucru, anume că evenimentul nu poate fi păstrat fără un efort de întreţinere, că trecutul nostru este format din ceea ce se păstrează, că istoria noastră şi orice parte a ei este tot ce s-a putut salva dintr-un naufragiu. Faptul acesta nu cred că îl conştientizează nici omul obişnuit, nici omul de cultură. Acesta din urmă operează cu un material pe care el tinde să-l confunde cu realitatea trecută şi nu cu puţinul care s-a păstrat din ea. Altfel spus, el nu are neapărat conştiinţa restului salvat din naufragiul uitării. În sfîrşit, aspectul cel mai vulnerabil în toată această istorie este că întreţinerea presupune o selecţie, iar noi nu avem argumente şi dovezi că selecţia aceasta a fost operată obiectiv. Tot restul neselectat - noianul de fapte, de evenimente, de canale pe care circulă informaţia şi chiar documente - este condamnat, prin uitare, la nefiinţă. Din acest punct de vedere, travaliul cultural pare, în raport cu tot ce rămâne sortit uitării, derizoriu. Ceea ce am vrut să vă comunic este că suntem tot timpul instalaţi într-un ocean al uitării.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu