DE CE DIALOGUL PUR NU E CU PUTINŢĂ. (Prelegeri scurte). DRAGOMIR.

Oriunde se vorbeşte - chiar şi cu tine însuţi, chiar şi în poruncă sau în rugăciune - este locul dialogului: pe stradă, la telefon, în Parlament, la confesional, între îndrăgostiţi.
Aici nu am însă în vedere dialogul agonic, sofistic sau pe cel interdisciplinar, ci heuristic şi peirastic (peirastikos), aşa cum este el definit de Thrasyloss şi de Aristofan din Bizanţ.
Propun o simplă definiţie de lucru a dialogului: dialogul este o dezbatere în comun, prin argumente logice, a unei teme (probleme), cu scopul rezolvării ei. Chiar şi din această definiţie de lucru rezultă că dialogul ideal este irealizabil.
Aproape orice dialog este pândit de la bun început de două vicii: viciul obiectului - tema este prost pusă sau e prea vastă - şi viciul interlocutorilor: fie 1. sunt de rea-credinţă, fie 2. au o funciară lipsă de deschidere pentru dialog: agoniştii, clericii, atotştiutorii, superiorii, resentimentarii. * A se compara acest loc cu cel din carnetele intitulate Seminţe, notaţia din 1-07-1997:
"Nedialogabili (inventar):
- clerul de orice religie, dar sigur cel ortodox;
-comuniştii şi extrema dreaptă;
-posesorii adevărului;
-fanaticii de orice fel;
-proştii care se cred deştepţi;
-mincinoşii;"

Ce se întâmplă pe parcursul dialogului, ce elemente survin, făcând dialogul cu neputinţă?
1) lipsa de disciplină: întreruperi, prolixitate, contradicţii, patimă, mârlănie
2) argumente ad hominem (*împotriva omului)
3) afectivităţi nemărturisite (pica, invidia)
4) argumente logic greşite
5) neînţelegerea argumentelor celorlalţi sau nerăbdarea
6) abateri de la temă, voite sau nu.

Dialogul este defavorizat şi debilitat de câteva elemente istorice. Primul element: vorbirea a fost dublată (dacă nu înlocuită) la un moment dat de scris. Care a fost urmarea, pentru dialog, a apariţiei scrisului se poate afla din dialogul Phaidros (cf. 274 şi urm.) a lui Platon. Al doilea element: în epoca noastră mai ales, vorbirea devine pletorică şi se degradează în vorbărie. În sfârşit, vorbirea pierde astăzi terenul în favoarea imaginii şi "acţiunii". Practic, la TV şi în presă, aflăm acţiuni: filme de acţiune, sport, evenimente, iar în politică decizii, măsuri luate, terorism, orice, dar nu vorbe. (Talk-show-ul este o replică debilă la toate acestea.) De unde non-eficienţa, astăzi, a dialogului.
Să revenim puţin la condiţia dialogului. Dialogul se bazează pe argumente logice, raţionale. El este eminamente legat de raţiune, şi anume de afirmaţia că raţiunea este egal împărţită la oameni. Cu toate acestea nu consensul şi nu numărul interlocutorilor care intervin într-un dialog este criteriul adevărului, ci evidenţa, certitudinea, 2+2=4. Certitudinea pare a fi un criteriu garantat de subiect (cogito ergo sum) fondat ontologic. Deosebirea dintre certitudinea ontologică (de tip Descartes) şi cea logică (de tip Aristotel) constă în faptul că cea logică e apriorică (cf. Rene Thom). Certitudinea logică a argumentelor este pură în scris (în manieră formalizată), şi nicidecum în vorbit, ceea ce înseamnă că dialogul ideal este irealizabil. Ar exista, aşadar, o analogie între dialogul viciat şi limbajul natural şi dialogul pur şi limbajul pur. Dar, cum limbajul pur nu se poate obţine în vorbire, dialogul pur nu e putinţă.