I.
Străinul
În obscurul serii, un domn trecut de cincizeci, îmbrăcat sobru, cu un sacou cenuşiu de modă veche şi pantaloni spălăciţi de-o
simplitate jenantă, îşi plimba paşii pe stradă, cu privirea aruncată departe. Statura
uşor încovoiată, faţa subţire şi ochii învolburaţi în adâncime, întregindu-i
apariţia modestă, îi dădeau o distincţie aproape marţială. Îşi purta tăcerea şi
singurătatea fără ostentaţie,
smerit şi cuminte în toată arătarea, cuprins în
fermentaţii lăuntrice. Apariţia, smulsă parcă dintr-un episod interbelic, se
lăsa ignorată de figurile anonime ale gloatei, urmându-şi calea fără grabă. Pantofii
cu şiret lăsau în urmă, pe paviment, un ecou scurt şi surd. Pasul moale, cu
cadenţă aproape tandră, glisa discret în larma străzii înguste, până când figura-i
se dizolva brusc după un colţ. Avea în mână o valiză de un maro vetust, semn că
era un străin în oraş, scrutând rătăcit împrejurimile.
În piaţa medievală
a oraşului, loc unde biserica e vecină cu bazarul, străinul se opri brusc şi
zăbovi preţ de câteva minute, dezorientat. La câţiva paşi, un olog cânta la
fluier, strident şi plângăcios, bruindu-i umorile. Figuri cernite viermuiau pe
sub lămpi, ca nişte fluturi în ultimul ceas. Domnul Wolf, căci aşa îi vom spune
de acum încolo, rămase pentru o clipă cu ochii pironiţi la zidurile negre ale
catedralei, întinse ca nişte aripi înţepenite. Intră abia auzit înlăuntru,
sorbit de lumina tenebroasă a candelabrelor, palpâind in vitralii cu mii de
focuri. Larma de afară părea înghiţită în pustietatea pereţilor înalţi, cu
bolţile frânte în rotunjimi gotice. Îşi auzea respiraţia, care venea parcă de
sus, în valuri, iar paşii îi răsunau într-un ecou sticlos şi adânc. Abia
intuite, siluete monastice înălţau rugăciuni în şoaptă, tăinuite umil în
unghiuri de umbră. Doar mişcările pioase le trădau prezenţa, mîinile sclipind
alb sub faldurile cernite. Domnul S. schiţă un gest de smerenie, dar îşi ridică
cenuşiul ochilor înspre bolţi, vrăjit de geometria arhitectonică, cu ascuţimi
abrupte, ce păreau să curgă clepsidric din cer.
-
Sie müssen demütig
sein, auzi abia desluşit dintr-un colţ. O manta neagră se desprinse din
întuneric pe dată ce-şi întoarse privirea. Sie müssen demütig sein, a repetat
vocea aproape în şoaptă. Lumina căzu pe tristeţea unor ochi inumani, de pe un
chip livid. Wolf înţepeni, negăsindu-şi replica, însă mantia dispăru în umbră,
de parcă nu aştepta un răspuns.
