Supposing that an alien culture would like to understand and perceive the main traits of humanity, and one of them would certainly be Christianity, both as religion and way of being, a very good point to begin with in its knowledge would surely be the works of F. M. Dostoevsky. I won’t exhaustively explain this evidence, but it seems to be the most compact and concentrated trait of Christian morals. This is especially explicit in The Karamazov brothers, in the figures of Alexei Karamazov and Zosima, yet more over in the general development of the books, the thoughts and ideas that compose it (to which we would return). Giving away the lower part of religion, the exoteric one (and through this I mean: the gray mass, the simple peasants, people that receive superficially the divine message) we would find there the inner message Christianity brings: its meaning, in a word. In a subjective way, the essence of Christianity has always been for me a mystery. I couldn’t understand a thing, maybe because this exoteric part is still not sufficient and it still doesn’t really bring the necessary light and order. We could not receive a thing from burning a candle without knowing and sensing the symbolic meaning it has, we cannot “talk to god” when we don’t know what specifically does a prayer mean, we cannot understand the Bible without a deep sense both intellectually and inherently, we cannot be Christians in an authentic way when we don’t know what exactly this belief supposes (but more over, we can’t be such without a revelation). I do not bet for being Christian, nor do I think about this religion as about a special one, my only attempt is to synthesize its core for at least a little clarification.
Two extremes
I. The very first thing that strikes us from the start is the revelation. This is amazingly clear in the experience Alex had. And more over, a very important thing in all of this is the accent Dostoevsky puts on his realistic nature. For this means that his belief is from the start radically different from an “exoteric”, profane one. Not that he does not believe in miracles, but that he is inclined naturally to overlook them, to have a special approach to them, may we say cold and equilibrated. Not the miracles interest Alex in the higher world, but the true living, the eternal one. And here we have two absolutely suggestive phrases from the book: “If a realist once believes, then he namely grace to his realism should allow a miracle” and “Once only he begun thoughtful in a serious way, amazed by the fact that god and eternity exist, then he immediately told himself: “I want to live for immortality, but I don’t accept the halved compromise.”” The denial of the “halved compromise” is crucial in here. It could make you tremble. This is the adequate essence of a revelation: this cannot be told or described, but it changes you from inside, so you can no longer live as before. This is not a forced change, a restructure of the visions by reason or some other means; this is mainly a rebirth, so it won’t allow you to turn back anymore. We can clearly see this in the example of Alexei: he found strange and impossible to live as before. “It was told: “Give away everything and follow me, if you want to be perfect.” Alexei told himself: “I can’t give instead of “everything” only 2 rubles…etc.”” So through revelation, without any complications and influences of a religious nature, this hero would know God into himself and dedicate his life to the Eternal. This, by no means, should be understood as something trivial. We must understand that there must be something very serious and deep that could make people renounce to the worldly life, and this is – revelation.
I.2 Yet should we recall one other example, that would be the one of Zosima. He talks about his youth and a special event that changed its turn. I won’t give details about the secondary facts; the essential one is that he, being a military, used to play a duel with the husband of a lady he liked as young gentleman. Such combats were a common thing in modern Russia, so, generically it was nothing immoral or “bad” in the society’s acceptance. It was even a pride to participate in such a fight and it was a shame for the one who didn’t, or turned off from the “duty” to defend his self-importance this way.
One day before the fight, Zosima returned home and being bad-tempered and mad has beaten his comrade. Once again, such a thing was usual and never a reason for remorse for him. But something happened the morning after.
Waking up, Zosima felt something new. He admired the birds and the sunlight, the fresh day… and something seemed like “moved” from its course. What exactly? He suddenly remembered the words of his brother: “Truly, every one of us is guilty in front of anything and everything, but none of us knows about this…and if we knew, we would immediately be in heaven.” Such a strange phrase at the first sight turned to him absolutely clear after so many years and suddenly, the whole truth has been revealed to him: the fight a day before, the coming one, his entire life… “Gentlemen – look around to these divine gifts: the clear sky, the clean air, the gentle grass, the birds, the nature is wonderful and pure, we only are Godless and stupid, and we don’t understand that life is heaven, because it suffices only wanting to understand, and immediately would it begin in its entire beauty, and we would embrace each other and cry.” This is the crucial thought in his awakening. What should be pointed here is that he renounced to the combat (but still he didn’t run from the enemy’s shot, which is a sign of nobility: he didn’t renounce to the battle out of being too fearful or weak, but his denial of such acts is to be considered absolute and brave) without fearing for his social status after, about the shame or anything else. It was a humble act, but in an infinitely profound way. More over, this act has been regarded as something noble and wise even by the society. In a way, it was a kind of revelation for them too.
II. Smerdiakov. There’s an impressive chapter on this hero, where we could admire a very original, yet exponential example. Smerdiakov didn’t have any revelation. But he, from the very start, is a mystical nature. So being mystical without having a revelation, without being initiated and enlightened is also a drama. But he, in any case, has shown the other extreme side of the belief. He talks about a martyr killed by the Muslims in the Caucasus; the Muslims, we should point out, asked the Christian to renounce to his religion, and when he didn’t agree – they killed him. But the essential is the commentary Smerdiakov makes. He says: “if I had such a deep belief so I would move the mountains, how could those Muslims ever kill me? And if I don’t have such a power of belief, I’m not worth dying for God, so I would definitely renounce to His name.” What should be pointed here is the hunger for miracles he has. He sough for God, that is absolutely clear from the dialogues, (that gives us the right to call him "mystical") but yet, the ways he walks upon are more about rejection and the other extreme that doesn’t accept the halved compromise: nothingness. But he, still, is far in front of the gray mass and the profane ones.
miercuri, 28 iulie 2010
marți, 27 iulie 2010
CRASE BANALITĂŢI METAFIZICE
Textul care urmează are la bază înregistrarea pe bandă a prelegerii pe care Alexandru Dragomir a ţinut-o pe 6 octombrie 1987. Titlul acestei prelegeri, cel ce a dat şi titlul volumului, este semnificativ pentru felul în care Dragomir înţelegea să facă filozofie: pornind de oriunde, de la banal, de la imediatul care ne înconjoară. Titlul acesta nu vrea, aşadar, să spună că metafizică e plină de banalităţi şi că prelegerea şi-ar propune să le scoată pe acestea la lumină, ci că banalităţile conţin un formidabil potenţial metafizic. Iar "cele mai metafizice" banalităţi sunt tocmai cele pe care, în virtutea familiarităţii lor, le trecem cu vederea: spaţiul şi timpul în care trăim.
Titlul acesta poate induce eroare. Vreau să vorbesc despre banalităţi care au valoare metafizică, în sensul că sunt banalităţi pe care le trăim cu toţii. Iar supremele banalităţi pe care le trăim cu toţii se referă la faptul că ne aflăm întotdeauna într-un mediu spaţial şi temporal, că suntem prinşi în aceste două medii ca într-o ţesătură. Asta e tema conversaţiei pe care v-o propun şi vom urma o schemă cât se poate de banală: I. Mediul spaţial; II.Mediul temporal.
I. Mediul spaţial
Mediul spaţial este deopotrivă închis şi deschis. Biologic vorbind, orice mediu este închis, limitat. Oricine a auzit de Konrad Lorentz şi de felul în care a descris delimitările mediului la raţe şi la alte animalicule; o delimitare care merge până la cele mai mici amănunte (până la un capăt de creangă, până la o tufă, până la o piatră anume etc.). Vom începe aşadar discuţia despre mediul spaţial de aici.
1. Limita. Nu e altceva decât "bătaia" mea, "punctul" până la care pot să mă întind. Prin natura mea, eu nu sunt închis numai în limitele corporale, nu sunt zidit în trupul meu.Pot să mă mişc încoace şi încolo, văd până la o anumită distanţă, aud diverse lucruri.Pe tot timpul stării de veghe sunt deschis în afară, dar sunt deschis în chip limitat. Oricât ar fi de "mişcător" lucrul pe care îl fac, el e totuşi limitat pentru că eu însumi sunt în toată fiinţa mea - corporal, dinamic şi intelectual - ca limitat. De fapt suntem apriori limitaţi, în sensul că orice gest şi orice faptă a noastră au dinainte o anumită măsură. Eu sunt capabil de un pas de 1 metru, iar dacă mă sforţez, de unul mai mare,dar nu sunt capabil,cu picioarele mele de om,să fac paşi de 5 metri. Sunt da capo limitat şi sunt în toate privinţele.
Acest lucru este atât de evident încât el nici nu mai apare în conştiinţa noastră. În mintea noastră apare o mulţime de lucruri nelimitate, iar conştiinţa că sunt ca limitat, ca ceva limitat, nu este clară tocmai pentru că este evidenţa pur şi simplu. Eu nu-mi dau seama că sunt aşa cum sunt cu limpezimea cu care ar constata asta cineva care s-ar uita la noi de undeva de sus de tot, aşa cum ne uităm noi de pildă la furnici, sesizându-le imediat limitele între care pot să se mişte. În plus, noi putem face astăzi atât de multe lucruri, încât conştiinţa limitei ca primă şi supremă determinare a mea nu-mi este defel clară. Nu-mi e deloc tot timpul limpede că nu pot să fac un lucru nelimitat.
2. Cu toate că lucrurile stau aşa, cu toate că nu sunt limitat în toate direcţiile, mediul este un plus, mai mult decât suma limitelor mele. Depăşind totalitatea limitelor mele, el este oarecum conştiinţa acestei totalităţi.Trăiesc în această totalitate qua totalitate, nu ca sumă a marginilor mele şi tocmai asta înţeleg prin "bătaia mea". Ceea ce înseamnă că natura mediului nu e concret fizică, deşi mediul este concret fizic. Mediul ca "bătaie" a mea presupune o natură modificabilă şi aproximativă. La oameni, mediul este mişcător, limitele lui nu sunt stabilite ca la animalele lui Lorentz. Ele pot fi schimbate, întregul meu mediu poate fi schimbat, până şi limba mea poate fi schimbată. De aici rezultă că, deşi există o totalitate inventariabilă a lucrurilor care formează mediul meu (totalitatea lucrurilor din cameră), mediul e ceva care "vine din cap", este o totalitate de ordin spiritual.
3. Ca totalitate a limitelor mele, mediul este totodată înscris în ceva mai larg: în "zările" mele. Căci fiind limitat, mediul este limitat faţă de ceva. Dac mediul este "bătaia mea", dacă el este atât cât mă pot întinde, înseamnă că există şi un dincolo faţă de cât sunt lucrurile pentru mine. În acest dincolo se află lucrurile pe care, neputându-le cuprinde, nu le ştiu prea bine sau nu le ştiu deloc. Acolo poate fi chiar un hău. Dar ceea ce ştiu foarte bine e că mediul meu este înscris înăuntrul unui cerc cu mult mai larg asupra căruia trebuie cu orice preţ să fiu lămurit. Important este să fiu lămurit în privinţa lucrului din mediul meu imediat, nu şi în privinţa celor ce se află la capătul lumii, al universului ş.a.m.d. Important este că ştiu - şi nimic mai mult - că mediul meu este situat înăuntrul unei sfere mai largi.
Şi cum anume este el înscris? Este înscris întotdeauna ca propriul meu mediu. Întotdeauna mediul aparţine cuiva. E drept, în orice mediu există lucruri concrete care se întrepătrund, dar ele sunt lucrurile concrete din mediul meu. Faptul acesta face şi el parte din evidenţele care sunt trecute cu vederea tocmai pentru că sunt prea evidente.
Acest caracter de "propriu" al mediului operează într-un mod straniu asupra obiectelor pe care mediul le conţine: apropriindu-le, el le estompează. Asta face orice mediu ca mediu propriu: el mă eliberează de lucrurile pe care le conţine, relegându-le în subînţelesul existenţei lor, şi mă ajută să-mi păstrez luciditatea pentru lucruri noi şi importante. Dacă mă pot concentra la altceva, dacă pot lucra în camera mea, asta se întâmplă pentru că lucrurile pe care le ştiu sunt trecute deoparte şi lăsate să se ofilească în preaştiutul lor. Când stau la biroul meu, eu nu sunt în dialog cu lampa de pe masă, ci cu hârtia pe care scriu sau cu computerul la care lucrez. Faptul că-mi însuşesc total ceea ce ştiu, ceea ce face parte din familiaritatea mediului mei, nu-i înlătură acestuia existenţa, ci doar străinătatea lui.
4.Faptul că ştiutul unui lucru înseamnă ofilirea lui înseamnă implicit că propriul mediului implică, ca termen opus, străinul. Aceasta este opoziţia: propriul şi străinul. Străin e tot ceea ce nu e în mediul meu, ceea ce nu e ştiut, dincolo-ul. Orice poate fi, din acest punct de vedere,străin: un animal, o plantă, un lucru (o sticlă de coca-cola pentru un trib din pădurea tropicală), tot ceea ce este unheimlich, nefamiliar, de vreme ce concretizarea clasică a mediului familiar prin excelenţă este casa, căminul, das Heim. Fac casa ca să am mediul meu, ca să fiu acasă acolo. Dar "a fi acasă" vine înainte de casă, de la nevoia de a avea un mediu cert. Nu casa creează un mediu, ci nevoia de mediu creează o casă. Casa-adăpost, hotelul de pildă, nu este mediul meu şi tocmai de aceea acolo nu sunt "acasă". Ei bine, aşa cum "acasă" este o simţire, ein Gefühl, la fel şi ceea ce e străin, străinul este o simţire. Iar dacă suntem atenţi şi mai avem prospeţime, străinul şi străinătatea apar în orice întâlnire cu un om necunoscut. Este ceva unheimlich, inconfortabil şi deci straniu-neplăcut, în orice primă întâlnire cu un om. Acesta este cazul în care mai simţim încă străinătatea, adică străinul celuilalt. Căci altminteri puţini mai simt străinul unui câine - cât de străin este el de tine -, şi mai puţin străinul unei flori sau al unui copac.
Pentru intelectuali, ceva străin (şi straniu) este şi în orice carte nouă pe care o iei în mână. Ea poate ascunde cine ştie ce, ea este străină în sensul că e locuită de un spirit străin, care e cu totul altceva decât tine. Însă repet: această străinătate este un Gefühl, un simţământ şi nu vine din faptul că mă sperii de un câine sau de faptul că o floare este neobişnuit de frumoasă. Mai mult, străinătatea unui lucru poate fi resimţită şi în faţa unui lucru pe care l-am văzut de sute de ori, dar care abia acum, pe nepusă masă, îmi apare dintr-o dată. Care este diferenţa dintre o pereche de bocanci uzaţi şi bocancii lui Van Gogh? Aceştia din urmă pun în scenă, ca să zic aşa, străinătatea pe care în cazul celorlalţi bocanci nu am perceput-o niciodată. Abia tabloul lui Van Gogh îmi arată în ce măsură o pereche de bocanci poate fi total străină de noi şi, ca atare, stranie.
Ceea ce vreau să subliniez este că orice străinătate se determină faţă de un propriu, să-i zicem în continuare un "mediu", şi, invers, orice mediu creează posibilitatea unui străin. Adică în raport cu mediul, în raport cu "locul" acesta în care se află ştiutul (ştiutul care se ofileşte) se iveşte neştiutul. Ştiutul acesta, ofilind, nu anulează existenţa lucrului, ci nu o mai face perceptibilă. Pentru că ne-am văzut între noi de atâtea ori şi pentru că ne cunoeaştem acum destul de bine, nu ne mai percepem cu vigoarea cu care am percepe o persoană necunoascută care ar intra brusc acum în cameră. În mediul nostru care este camera aceasta, el ar fi străinul însuşi. Dar eu spuneam mai mult, pomenind de bocancii uzaşi ai lui Van Gogh: că există un potenţial de străin în orice lucru. Dacă poţi să-ţi iei de pe ochi vălul prea-bine-ştiutului, atunci orice lucru ne poate apărea în străinătatea lui funciară, la limită tu însuţi dacă te uiţi la tine în oglindă ca şi cum te-ai vedea pentru prima oară. Pe puterea aceasta de a pătrunde în spatele ştiutului se naşte posibilitatea de a re-descoperi un lucru, un om, o piesă muzicală, o carte.
Rămâne însă esenţial că străinul se determină faţă de un propriu - i-am zis "mediu" - şi, invers, că mediul creează posibilitatea străinului. Iar aceşti doi termeni stau într-un perfect echilibru, pe care îl sesizăm atunci când realizăm că există în egală măsură o nevoie de mediu şi o nevoie de străin şi că predominarea unuia duce la un fel de deznădejde. Când ştiutul predomină, se naşte plictiseala; când străinul predomină, se naşte înstrăinarea. Cu toţii am trecut prin acest plictis de casa noastră, de toate lucrurile pe care le ştiu, de cărţile mele, de hainele mele etc., adică de toate cele prin care mediul te covârşeşte în ofilirea a ceea ce are el veşted pentru tine. Iar înstrăinarea sigur că am trăit-o cu toţii când am mers în străinătate, într-un loc în care totul, absolut totul, îţi este străin, să spunem în Nigeria. Şi atunci îţi este dor tocmai de lucrurile pe care până atunci ajungeau să te plictisească. Îţi e dor de oraşul tău, de casa ta, de baia ta, de fotoliul din faţa biroului la care lucrezi. Despre acest balans e vorba într-una din cărţile lui Kirkegaard, Tratat de disperare: disperarea în finit şi disperarea în infinit. Şi despre plictiseală este vorba ţi într-un splendid curs al lui Heidegger, în care plictiseala, Langweile, apare ca o căscătură, ca o prăpastie.
5. Mediul spaţial nu este haotic, ci ordonat sau, mai precis, orientat. Eu ştiu foarte bine cum stau lucrurile, în mediul meu, la propriu şi la figurat. Orice lucru are un loc în spaţiu, iar în alăturarea lucrurilor pot oricând găsi sau crea o ordine. Haoticul şi ordinea nu sunt, aşa zicând, obiective.Haoticul provine adesea din străinătatea unei împrejurimi, aşa cum ordinea provine adesea din obişnuiţa cu ea. Nici un mediu nu e haotic pentru cel ce trăieşte în el. Pe acest birou, deşi supraîncărcat de cărţi, foi, notiţe etc.,este,pentru cel care lucrează la el, o perfectă ordine, în timp ce pentru femeia care face curatel e total dezordonat. orice ordine parentă poate fi împlânzită. Presupunând că în această cameră ar fi dezordine, dacă stau mai mult în ea şi încep să mă obişnuiesc cu lucrurile, în dezordinea care m-a frapat la început, încep să disting ordinea pe care cel ce locuieşte aici a imprimat-o lucrurilor. Încet-încet eu însumi pătrund în acel mediu şi îl transform în al meu. În schimb, acolo unde sunt şi rămân străin, mi se pare că totul este haotic. O cameră perfect ordonată poate să rămână pentru mine total străină, pentru că, nu ştiu din ce motive, nu pot să mi-o apropiez spiritual.
6. Orientarea se întemeiază pe schema centru şi jur, adică eu şi mediu. De fapt, în cazul nostru, corect e să spunem: "eu şi mediul" întemeiază schema "centru şi jur" (ori "jur ordonat"). Eu mă aflu întotdeauna într-un mediu, pentru că sunt totdeauna "în afară": văd, aud,fac un pas... Schema "eu-mediu" este fundamentală şi ea reproduce în fond schema atât de simplă a cosmosului. În înţelesul grec, cosmosul e acel ceva care are un centru şi, tocmai de aceea, are un jur bine ordonat. Este o lume. Aceeaşi schemă funcţionează cu toată amploarea şi profunzimea tratării în analiza faptului-de-a-fi-în-lume (In-der-Welt-sein) a lui Heidegger, îndeosebi în forma lui worum-willen (în-vederea-a-ceva). Cu asta nu vreau decât să arăt că aceste idei filozofice de mare amploare pornesc de la o realitate imediată extrem de simplă. E destul să gândeşti puţin imediatul şi să cazi peste marile soluţii filozofice.
II.Mediul temporal
Bunul-simţ ne spune că mediul temporal este epoca în care trăim. Ceea ce, să recunoaştem, e vag. Dacă "epoca" e secolul, de pildă, atunci răstimpul e prea larg şi prea crono-aritmetic. Iar dacă răstimpul e prea puţin, atunci cât e? Limba descrie această respingere scurtă de timp prin expresia "de azi pe mâine". Şi de fapt nici nu se poate să nu trăieşti de azi pe mâine. Fiecare dintre noi ştie ce are de gând să facă astăzi şi ce îşi propune să facă mâine. Am întotdeauna un program, chiar dacă programul este să lenevesc. Sunt, cu alte cuvinte, mereu ocupat.
Numai că asta e ce fac eu cu timpul meu. Când discutăm despre mediul temporal e vorba de ce face timpul din noi.
1. Primul lucru care trebuie spus este că omul trăieşte într-o contemporaneitate şi nu poate face altfel decât siluind realitatea. Contemporaneitatea este mediul social din punct de vedere temporal, dar nu este identică cu sincronicitatea. Nu poate trăi fără să existe o contemporaneitate înţeleasă ca sincronicitate. Copiii, de pildă, nu sunt încă contemporani cu contemporaneitatea, iar bătrânii au încetat să fie.
să ne oprim puţin la cazul bătrânilor. Ei au în ei şi poartă cu ei o anumită contemporaneitate, cea din tinereţea şi din maturitatea lor. Şi păstrează această contemporaneitate în adâncul sufletului lor până mor: artiştii celebri din vremea lor, muzica de atunci,mâncărurile şi tot ce ţine de "Ehei,pe vremea mea!". De unde rezultă că şi contemporaneitatea este un sentiment, un Gefühl. Dincolo de sincronismul pur există p neştiută ţesătură între tine şi timpul în care ai trăit din plin, impregnată de ceea ce caracterizează acel timp faţă de cel imediat următor. Grecii nu tratau biografiile referindu-se la anul naşterii şi la anul morţii, ci la akme, ceea ce înseamna la "punctul de vârf", la maturitatea cuiva, când omul atingea plenitudinea fiinţei sale, perioada cea mai bună a vieţii lui. Nu ştim foarte bine cum se ţes în noi legăturile acestea afective dintre noi şi perioada de vârf a vieţii noastre pe care o resimţim apoi drept contemporaneitate.
Sigur, mi se poate spune, indiferent de acest Gefühl şi de această rămânere în urmă pe care o presupune bătrâneţea, noi trăim totuşi cu toţii în contemporaneitate: deschidem radioul şi aflăm ştirile, ne uităm la televizor, ascultăm ce spune unul şi altul, vedem aceleaşi filme, citim cărţile care au apărut, stăm de vorbă... Dar în ce măsură aceste lucruri devin la toţi "ţesătură", în ce măsură toate acestea se mai grefează în fiinţa mea şi sunt metabolizate? La un om în vârstă lucrurile acestea sunt palide în raport cu cele similare pe care le-a trăit în maturitatea lui şi care s-au înscris în el cu deplină vivacitate. El vede un dansator celebru de astăzi şi de fapt este convins că un dansator ca Fred Astaire nu mai există şi nici nu va mai exista vreodată. Îl vede pe Richard Gere şi exclamă: "Ce bărbat frumos era Gary Cooper!"; se uită la o paradă de modă şi gândeşte cu nostalgie la hainele "de pe vremea sa". El este, desigur,contemporan cu ceilalţi, dar numai aparent. În realitate, el este acolo, "în vremea lui", tot timpul.
De aceea, contemporanii nu sunt oamenii care au trăit în aceeaşi vreme, ci aceia care au împărtăşit un anumit mediu temporal: o istorie, moravuri, mijloace tehnice,modă, prejudecăţi culturale. Iar toate acestea s-au înscris în inima lor, au fost co-trăite. Şi când ele se schimbă - helas, toate se schimbă! -, ei nu se mai simt acasă. Tot ce s-a schimbat s-a schimbat, pentru ei, în rău şi ei au rămas străini în raport cu evoluţia mediului temporal. Germanii au un verb bun: mitmachen, a face un lucru laolaltă, a participa la naşterea lui. Ei bine, bătrânii nu mai mitmachen, nu mai pun umărul. "Er macht dar nicht mehr mit." "L-am pierdut pe drum", nu mai e, practic şi afectiv,alături de mine. (Vorbesc, bineînţeles, în genere, de cazurile simple şi obişnuite. Nu înseamnă că nu există bătrâni cât se poate de contemporani. Dinu Noica, de pildă, este contemporan, şi nu mimând, ci în chip autentic.) Acest nicht mehr mitmachen ia uneori forme insurecţionale, el devine un protest, un refuz, forma deliberată de a nu participa la ce se întâmplă. Aşa stând lucrurile, bătrânii sunt străinii lumii în care trăim din punct de vedere temporal. În lumea aceasta ei trăiesc doar de facto, sufleteşte vorbind ea le este străină.
Ni se întâmplă uneori să răsfoim reviste ilustrate de acum 60 de ani. Ceea ce ne izbeşte este nu numai faptul că lumea de acolo este altfel decât a noastră, ci că, într-o mare măsură, ea e comică. Este întotdeauna ceva comic în trecutul imediat.Acest amestec de tragic şi comic ne sare în ochi atunci când întâlnim pe stardă, la întâmplare, bătrâni necunoscuţi. Eu au rămas în lumea de astăzi ca nişte revenants, ca nişte fantome. Contemporaneitatea dă, deci, o anumită superioritate celui care ştie "ce se...": ce se poartă, ce se spune, ce se ştie, ce se face şi ce nu se face, ce e şic şi ce nu e. Este superioritatea lui up-to-date. Iar această superioritate a celui care ţine pasul este mai vizibilă în vremurile noastre, tocmai pentru că schimbările sunt mai iuţi. Ideea de progres aduce astăzi cu sine şi o obsesie a contemporaneităţii. Aceasta nu mai este un punct ce desparte trecutul de viitor, ci un "acum" devenit absolut faţă de trecut. Ce e trecut este ipso facto învechit, depăşit,tot ce este contemporan devine locul judecăţii de "apoi". Căci fiind contemporan eşti îndreptăţit să judeci trecutul. Vreau să spun că trecutul ajunge să fie la cheremul prezentului prin simpla sa poziţie temporală. Astfel de prejudecăţi încep de obicei cu "astăzi nu se mai..." şi ele exprimă toată trufia faptului de a fi contemporan. Nu logica, ci poziţia temporală este acum decisivă. s-a ajuns, în epoca noastră, la un soi de dominaţie pe linia timpului,în care ce este nou sau pare astfel este superior tocmai fiindcă e nou. Acest "nou" este ridicat la rangul de simbol al viitorului şi, astfel,ridicat la randul său temporal. În chip simetric tot ce a trecut devine vetust. Desigur, în acest mod de a aprecia există o naivitate logică. Dacă astăzi e vetust ceea ce a fost ieri, atunci mîine o să fie vetust ceea ce azi e superior ş.a.m.d. Şi atunci nimic nu are rost. Cum se poate ieşi din acest provincialism al contemporaneităţii? Soluţia cea mai sigură este cunoaşterea gânditorilor trecuţi. De ce? Pentru că numai având conştiinţa lor putem reaşeza contemporaneitatea la locul ei: acela de punct-limită întâmplător într-o evoluţie cu care trebuie să fim contemporani. Eşti contemporan dacă ai cultura de azi nu prin ceea ce e azi, ci cu toată desfăşurarea î care "azi" e o întâmplare ce ne priveşte. Lucrul cel mai greu este să surprinzi progresul acolo unde el nu este doar cantitativ.
Să luăm exemplul computerului. Maşina de calculat care a alcătuit generaţia întâi de computere era enormă şi lentă. Ea era vetustă. Nici o îndoială că ea este depăşită în raport cu cu calculatoarele de astăzi care pot sta pe o singură masă, car epot face mult mai multe operaţii şi care pot fi uşor mânuite. Tot ce am înşirat acum sunt aspecte cantitative. În cazul computerului este absolut limpede: progresul este cantitativ. Rămâne de văzut - şi nu am ştire să fi fost demonstrat - că în lucrurile în care nu se pot face aprecieri cantitative această forţă a temporalităţii (superioritatea noului) trebuie să lucreze fără nici un alt criteriu. Aş vrea însă sî simţiţi cu toţii ce putere are această temporalitate, mai precis superioritatea pe care o resimte cel care trăieşte în contemporaneitate. Aici, în contemporaneitate, pare să fie capătul lumii sau, mai mult, culminaţia ei. Fiind resimţit, lucrul acesta nu e obiectiv, ci subiectiv. Toţi cei ce trăiesc din plin contemporaneitatea au tendinţa de a confisca timpul. Cu toţii au sentimentul că acolo cultura culminează ceva. de asta nu a scăpat nici Hegel (der absolute Geist), nici Auguste Comte, nici Nietzsche. Pentru fiecare din noi, sentimentul cu totul legitim că suntem la capătul de dincoace al lumii, că suntem ultimii în timp, se poate transforma în sentimentul cel mai puţin legitim, sau poate chiar deloc legitim, că prin noi lumea se desăvârşeşte sau măcar intră într-o fază hotărâtoare. Acest sentiment (nelegitim) are la bază următorul raţionament: dacă noi, ştiind tot ce au făpcut şi au gândit înaintaşii, facem altceva, acest "altceva" este ipso facto superior faţă de ceea ce a fost înainte, de vreme ce nu poţi face în mod conştient ceva mai prost. Astfel se creează o confuzie între "nou" pe de o parte şi "superior" de pe alta, prin confuzie înţelegând o identificare nejustificată. Temporalitatea modernă - şi o să vedem cum s-a născut ea - face ca noul să dobândească o potenţare cu valoare pur temporală, o valoare intrinsecă. Noul se constituie atunci ca nou, se proclamă ca atare şi, conştient de valoare lui temporală, se afirmă pe sine ca negare a trecutului. Termenul "modern" este vechi de peste un mileniu şi la fel şi opoziţia "modern-vechi", numai că ea nu avea accentul pus pe temporalitate.
2. Întrucât cuvântul "modern" a devenit prea vag, opoziţia "modern-vechi" a fost înlocuită astăzi cu conflictul dintre generaţii. Opoziţia pe care se construieşte psihologia generaţiilor se poate rezuma prin "altfel decât". Astfel beatnicii erau "altfel decât" copiii de famiot ce făceau ei era în opoziţie cu ceea ce li se spusese când erau mici. "Du-te şi spală-te pe mâini" Du-te şi fă duş!" - nu se mai spălau. "Tunde-te! Nu vezi ce păr mare ai?" - nu se mai tundeau. "Spune-i femeii să-ţi calce pantalonii!" - nu mai umblau cu pantalonii călcaţi ş.a.m.d. O cercetare a dovedit că toţi aceşti beatnici, inclusiv cei care au făcut zarvă în campusurile universităţilor, au devenit oameni cumsecade,cu joburi în întreprinderile serioase, familişti convinşi care se tundeau, umblau cu pantalonii călcaţi etc.
Conflictul dintre generaţii pare să eludeze angajarea în mediul temporal, lăsând să se înţeleagă că opoziţia este una între solidarităţi de grup create în jurul unor idealuri, credinţe, puncte de vedere sau comportamente, acestea implicând probleme de "gust" şi mai puţin de epocă. Dar nu este deloc aşa. Generaţia se fixează întotdeauna într-un anumit timp şi face dată. Nu se poate scăpa de timp. Înainte era la querelle des Anciens et des Modernes; erau cei vechi, care susţineau mai departe tradiţionalismul, şi erau modernii. Apoi s-au impus generaţiile: generaţia paşoptistă ("paşopt" este o dată, 1848), iar în Franţa, în secolul nostru există generaţia "soixante-huit", generaţia care ăn primăvara lui 1968 a aruncat cu pietrele de macadam în poliţie. La noi, în literatură, pe cât am putut eu să-mi dau seama din revistele pe care le citesc, fiecare deceniu are de-acum generaţia lui.
3.Întocmai precum în mediul spaţial care ne este propriu, înăuntrul mediului temporal în care trăim viaţa se desfăşoară previzibil. Trăim, cu alte cuvinte, într-o anumită securitate temporală. Dar şi aici, în mediul temporal,ca şi în acel spaţial, poate surveni elementul străin:întâmplarea, evenimentul. "Nu aduce anul cât aduce ceasul", sună o faimoasă zicală. Evenimentul explodează pur şi simplu pe fondul mediului temporal. Dar proporţia de întâmplare, de eveniment, este dictată de gradul de soliditate al mediului temporal. Într-un mediu tradiţional, arhaic, orice violenţă este un eveniment. Despre o bătaie se discută acolo săptămâni de zile, în vreme ce la New York ea trece nebăgată în seamă.
Aşadar dacă mediul temporal e bine "strâns" şi lucrurile nu fac decât să se repete , atunci întâmplarea nu se prea produce: locul unde nu s-a întâmplat nimic (vezi romanul lui Sadoveanu). Într-o astfel de lume reiterativă, orice se întâmplă ca abatre de la repetiţie se întâmplă brusc, seamănă cu o explozie şi ia proporţii uriaşe. Pe când în lumea noastră trebuie ca oamenii să meargă pe lună pentru ca să survină o întâmplare de aceleaşi proporţii cu bătaia dintr-un mic sat în care vecinii au ajuns să se înjunghie. Totul depinde de soliditatea mediului temporal. La New York, acesta se schimbă necontenit. Tot timpul se ivesc tot felul de lucruri noi, nimic nu este previzibil aşa cum într-o comunitate mică, aşa cum este,de pildă, în provincie. Gândiţi-vă în ce mediu temporal solid trăiau cetăţenii din Königsberg, când îl vedeau pe Kant plimbându-se zilnic la aceeaşi oră.
Survenind astfel, întâmplarea este un fel de deschidere a timpului , mai bine zis a mediului temporal. Timpul acesta care, în mediul temporal,curge regulat, repetitiv şi în chip bine ştiut este întrerupt de iruperea întâmplării. Timpul astfel deschis ia o altă dimensiune - veritcală, în locul celei orizontale - şi face din prezent ceva covârşitor. Nu numai în sensul unei intensificări a clipei prezente, ci şi al căscării timpului către ceea ce poate fi cumplit în temporal. Acum apare sentimentul că orice se poate întâmpla. Întâmplare are acelaşi grad de unheimlich, de "straniu-teribil" ca străinul în mediul spaţial. Structura temporală în care trăiesc îndeobşte, una bine ştiută de mine, în care lucrurile sunt previzibile, în care pot să-mi fac planuri şi programe şi în care totul merge în ordine, mă obişnuieşte cu o faţă blândă şi molcomă a timpului. Chipul acesta al timpului îl ştim foarte bine noi, cei care am trăit în provincie. Când întâmplare survine,chipul timpului se schimbă, el ia o cu totul altă dimensiune, pe care până atunci nu ai bănuit-o. El apare în viaţa ta sub o cu totul altă formă, complet necunoscută: sub forma extra-ordinarului, a total-neobişnuitului.
Aici, discursul meu despre "crase banalităţi metafizice" se încheie. Am vrut să arăt că suntem prinşi într-un mediu spaţio-temporal exact ca într-o capcană. Ceea ce înseamnă că acţiunile noastre nu sunt numai limitate, ci ele ne şi limitează. Mediul este poate tocmai această întoarcere a limitării noastre funciare asupra noastră înşine, întoarcerea care se soldează cu închiderea vieţii noastre în limite care nu mai sunt fizic-naturale, ci spirituale. Am vrut oarecum să se priceapă că filozofia nu este o chestie care tratează despre problema infinitului în paralogismele raţiunii pure la Kant. Nu, nu! E o chestie de aici, în imediat. Altfel spus, "limita" domnului Liiceanu nu e o chestie de peratologie. Ea trebuie gândită hic et nunc. Tocmai de aceea nu poţi trăi fără să faci filozofie. Într-un anumit fel putem trăi fără să gândim infinitul, dar nu putem trăi fără să ne gândim capcana. Şi asta pentru simplul motiv că trăim în ea. Filozofia e gândirea capcanei în care trăim. Accept, desigur, că din această capcană există mai multe ieşiri, evadări, dintre care principalele sunt religia, filozofia şi arta. În cazul filozofiei, evadarea din capcană se face exact în măsura în care vreau să mă lămuresc în privinţa ei. Pot, desigur, să trăiesc în această capcană mulţumindu-mă să "mi se dea" căldută şi mâncare, adică fără să ai nici o nevoie de filozofie. Dar pentru mine asta nu este o viaţă pe care pot s-o aleg. Nu! Eu vreau să mă lămuresc cu lumea mea. Asta se cheamă a face filozofie.
Titlul acesta poate induce eroare. Vreau să vorbesc despre banalităţi care au valoare metafizică, în sensul că sunt banalităţi pe care le trăim cu toţii. Iar supremele banalităţi pe care le trăim cu toţii se referă la faptul că ne aflăm întotdeauna într-un mediu spaţial şi temporal, că suntem prinşi în aceste două medii ca într-o ţesătură. Asta e tema conversaţiei pe care v-o propun şi vom urma o schemă cât se poate de banală: I. Mediul spaţial; II.Mediul temporal.
I. Mediul spaţial
Mediul spaţial este deopotrivă închis şi deschis. Biologic vorbind, orice mediu este închis, limitat. Oricine a auzit de Konrad Lorentz şi de felul în care a descris delimitările mediului la raţe şi la alte animalicule; o delimitare care merge până la cele mai mici amănunte (până la un capăt de creangă, până la o tufă, până la o piatră anume etc.). Vom începe aşadar discuţia despre mediul spaţial de aici.
1. Limita. Nu e altceva decât "bătaia" mea, "punctul" până la care pot să mă întind. Prin natura mea, eu nu sunt închis numai în limitele corporale, nu sunt zidit în trupul meu.Pot să mă mişc încoace şi încolo, văd până la o anumită distanţă, aud diverse lucruri.Pe tot timpul stării de veghe sunt deschis în afară, dar sunt deschis în chip limitat. Oricât ar fi de "mişcător" lucrul pe care îl fac, el e totuşi limitat pentru că eu însumi sunt în toată fiinţa mea - corporal, dinamic şi intelectual - ca limitat. De fapt suntem apriori limitaţi, în sensul că orice gest şi orice faptă a noastră au dinainte o anumită măsură. Eu sunt capabil de un pas de 1 metru, iar dacă mă sforţez, de unul mai mare,dar nu sunt capabil,cu picioarele mele de om,să fac paşi de 5 metri. Sunt da capo limitat şi sunt în toate privinţele.
Acest lucru este atât de evident încât el nici nu mai apare în conştiinţa noastră. În mintea noastră apare o mulţime de lucruri nelimitate, iar conştiinţa că sunt ca limitat, ca ceva limitat, nu este clară tocmai pentru că este evidenţa pur şi simplu. Eu nu-mi dau seama că sunt aşa cum sunt cu limpezimea cu care ar constata asta cineva care s-ar uita la noi de undeva de sus de tot, aşa cum ne uităm noi de pildă la furnici, sesizându-le imediat limitele între care pot să se mişte. În plus, noi putem face astăzi atât de multe lucruri, încât conştiinţa limitei ca primă şi supremă determinare a mea nu-mi este defel clară. Nu-mi e deloc tot timpul limpede că nu pot să fac un lucru nelimitat.
2. Cu toate că lucrurile stau aşa, cu toate că nu sunt limitat în toate direcţiile, mediul este un plus, mai mult decât suma limitelor mele. Depăşind totalitatea limitelor mele, el este oarecum conştiinţa acestei totalităţi.Trăiesc în această totalitate qua totalitate, nu ca sumă a marginilor mele şi tocmai asta înţeleg prin "bătaia mea". Ceea ce înseamnă că natura mediului nu e concret fizică, deşi mediul este concret fizic. Mediul ca "bătaie" a mea presupune o natură modificabilă şi aproximativă. La oameni, mediul este mişcător, limitele lui nu sunt stabilite ca la animalele lui Lorentz. Ele pot fi schimbate, întregul meu mediu poate fi schimbat, până şi limba mea poate fi schimbată. De aici rezultă că, deşi există o totalitate inventariabilă a lucrurilor care formează mediul meu (totalitatea lucrurilor din cameră), mediul e ceva care "vine din cap", este o totalitate de ordin spiritual.
3. Ca totalitate a limitelor mele, mediul este totodată înscris în ceva mai larg: în "zările" mele. Căci fiind limitat, mediul este limitat faţă de ceva. Dac mediul este "bătaia mea", dacă el este atât cât mă pot întinde, înseamnă că există şi un dincolo faţă de cât sunt lucrurile pentru mine. În acest dincolo se află lucrurile pe care, neputându-le cuprinde, nu le ştiu prea bine sau nu le ştiu deloc. Acolo poate fi chiar un hău. Dar ceea ce ştiu foarte bine e că mediul meu este înscris înăuntrul unui cerc cu mult mai larg asupra căruia trebuie cu orice preţ să fiu lămurit. Important este să fiu lămurit în privinţa lucrului din mediul meu imediat, nu şi în privinţa celor ce se află la capătul lumii, al universului ş.a.m.d. Important este că ştiu - şi nimic mai mult - că mediul meu este situat înăuntrul unei sfere mai largi.
Şi cum anume este el înscris? Este înscris întotdeauna ca propriul meu mediu. Întotdeauna mediul aparţine cuiva. E drept, în orice mediu există lucruri concrete care se întrepătrund, dar ele sunt lucrurile concrete din mediul meu. Faptul acesta face şi el parte din evidenţele care sunt trecute cu vederea tocmai pentru că sunt prea evidente.
Acest caracter de "propriu" al mediului operează într-un mod straniu asupra obiectelor pe care mediul le conţine: apropriindu-le, el le estompează. Asta face orice mediu ca mediu propriu: el mă eliberează de lucrurile pe care le conţine, relegându-le în subînţelesul existenţei lor, şi mă ajută să-mi păstrez luciditatea pentru lucruri noi şi importante. Dacă mă pot concentra la altceva, dacă pot lucra în camera mea, asta se întâmplă pentru că lucrurile pe care le ştiu sunt trecute deoparte şi lăsate să se ofilească în preaştiutul lor. Când stau la biroul meu, eu nu sunt în dialog cu lampa de pe masă, ci cu hârtia pe care scriu sau cu computerul la care lucrez. Faptul că-mi însuşesc total ceea ce ştiu, ceea ce face parte din familiaritatea mediului mei, nu-i înlătură acestuia existenţa, ci doar străinătatea lui.
4.Faptul că ştiutul unui lucru înseamnă ofilirea lui înseamnă implicit că propriul mediului implică, ca termen opus, străinul. Aceasta este opoziţia: propriul şi străinul. Străin e tot ceea ce nu e în mediul meu, ceea ce nu e ştiut, dincolo-ul. Orice poate fi, din acest punct de vedere,străin: un animal, o plantă, un lucru (o sticlă de coca-cola pentru un trib din pădurea tropicală), tot ceea ce este unheimlich, nefamiliar, de vreme ce concretizarea clasică a mediului familiar prin excelenţă este casa, căminul, das Heim. Fac casa ca să am mediul meu, ca să fiu acasă acolo. Dar "a fi acasă" vine înainte de casă, de la nevoia de a avea un mediu cert. Nu casa creează un mediu, ci nevoia de mediu creează o casă. Casa-adăpost, hotelul de pildă, nu este mediul meu şi tocmai de aceea acolo nu sunt "acasă". Ei bine, aşa cum "acasă" este o simţire, ein Gefühl, la fel şi ceea ce e străin, străinul este o simţire. Iar dacă suntem atenţi şi mai avem prospeţime, străinul şi străinătatea apar în orice întâlnire cu un om necunoscut. Este ceva unheimlich, inconfortabil şi deci straniu-neplăcut, în orice primă întâlnire cu un om. Acesta este cazul în care mai simţim încă străinătatea, adică străinul celuilalt. Căci altminteri puţini mai simt străinul unui câine - cât de străin este el de tine -, şi mai puţin străinul unei flori sau al unui copac.
Pentru intelectuali, ceva străin (şi straniu) este şi în orice carte nouă pe care o iei în mână. Ea poate ascunde cine ştie ce, ea este străină în sensul că e locuită de un spirit străin, care e cu totul altceva decât tine. Însă repet: această străinătate este un Gefühl, un simţământ şi nu vine din faptul că mă sperii de un câine sau de faptul că o floare este neobişnuit de frumoasă. Mai mult, străinătatea unui lucru poate fi resimţită şi în faţa unui lucru pe care l-am văzut de sute de ori, dar care abia acum, pe nepusă masă, îmi apare dintr-o dată. Care este diferenţa dintre o pereche de bocanci uzaţi şi bocancii lui Van Gogh? Aceştia din urmă pun în scenă, ca să zic aşa, străinătatea pe care în cazul celorlalţi bocanci nu am perceput-o niciodată. Abia tabloul lui Van Gogh îmi arată în ce măsură o pereche de bocanci poate fi total străină de noi şi, ca atare, stranie.
Ceea ce vreau să subliniez este că orice străinătate se determină faţă de un propriu, să-i zicem în continuare un "mediu", şi, invers, orice mediu creează posibilitatea unui străin. Adică în raport cu mediul, în raport cu "locul" acesta în care se află ştiutul (ştiutul care se ofileşte) se iveşte neştiutul. Ştiutul acesta, ofilind, nu anulează existenţa lucrului, ci nu o mai face perceptibilă. Pentru că ne-am văzut între noi de atâtea ori şi pentru că ne cunoeaştem acum destul de bine, nu ne mai percepem cu vigoarea cu care am percepe o persoană necunoascută care ar intra brusc acum în cameră. În mediul nostru care este camera aceasta, el ar fi străinul însuşi. Dar eu spuneam mai mult, pomenind de bocancii uzaşi ai lui Van Gogh: că există un potenţial de străin în orice lucru. Dacă poţi să-ţi iei de pe ochi vălul prea-bine-ştiutului, atunci orice lucru ne poate apărea în străinătatea lui funciară, la limită tu însuţi dacă te uiţi la tine în oglindă ca şi cum te-ai vedea pentru prima oară. Pe puterea aceasta de a pătrunde în spatele ştiutului se naşte posibilitatea de a re-descoperi un lucru, un om, o piesă muzicală, o carte.
Rămâne însă esenţial că străinul se determină faţă de un propriu - i-am zis "mediu" - şi, invers, că mediul creează posibilitatea străinului. Iar aceşti doi termeni stau într-un perfect echilibru, pe care îl sesizăm atunci când realizăm că există în egală măsură o nevoie de mediu şi o nevoie de străin şi că predominarea unuia duce la un fel de deznădejde. Când ştiutul predomină, se naşte plictiseala; când străinul predomină, se naşte înstrăinarea. Cu toţii am trecut prin acest plictis de casa noastră, de toate lucrurile pe care le ştiu, de cărţile mele, de hainele mele etc., adică de toate cele prin care mediul te covârşeşte în ofilirea a ceea ce are el veşted pentru tine. Iar înstrăinarea sigur că am trăit-o cu toţii când am mers în străinătate, într-un loc în care totul, absolut totul, îţi este străin, să spunem în Nigeria. Şi atunci îţi este dor tocmai de lucrurile pe care până atunci ajungeau să te plictisească. Îţi e dor de oraşul tău, de casa ta, de baia ta, de fotoliul din faţa biroului la care lucrezi. Despre acest balans e vorba într-una din cărţile lui Kirkegaard, Tratat de disperare: disperarea în finit şi disperarea în infinit. Şi despre plictiseală este vorba ţi într-un splendid curs al lui Heidegger, în care plictiseala, Langweile, apare ca o căscătură, ca o prăpastie.
5. Mediul spaţial nu este haotic, ci ordonat sau, mai precis, orientat. Eu ştiu foarte bine cum stau lucrurile, în mediul meu, la propriu şi la figurat. Orice lucru are un loc în spaţiu, iar în alăturarea lucrurilor pot oricând găsi sau crea o ordine. Haoticul şi ordinea nu sunt, aşa zicând, obiective.Haoticul provine adesea din străinătatea unei împrejurimi, aşa cum ordinea provine adesea din obişnuiţa cu ea. Nici un mediu nu e haotic pentru cel ce trăieşte în el. Pe acest birou, deşi supraîncărcat de cărţi, foi, notiţe etc.,este,pentru cel care lucrează la el, o perfectă ordine, în timp ce pentru femeia care face curatel e total dezordonat. orice ordine parentă poate fi împlânzită. Presupunând că în această cameră ar fi dezordine, dacă stau mai mult în ea şi încep să mă obişnuiesc cu lucrurile, în dezordinea care m-a frapat la început, încep să disting ordinea pe care cel ce locuieşte aici a imprimat-o lucrurilor. Încet-încet eu însumi pătrund în acel mediu şi îl transform în al meu. În schimb, acolo unde sunt şi rămân străin, mi se pare că totul este haotic. O cameră perfect ordonată poate să rămână pentru mine total străină, pentru că, nu ştiu din ce motive, nu pot să mi-o apropiez spiritual.
6. Orientarea se întemeiază pe schema centru şi jur, adică eu şi mediu. De fapt, în cazul nostru, corect e să spunem: "eu şi mediul" întemeiază schema "centru şi jur" (ori "jur ordonat"). Eu mă aflu întotdeauna într-un mediu, pentru că sunt totdeauna "în afară": văd, aud,fac un pas... Schema "eu-mediu" este fundamentală şi ea reproduce în fond schema atât de simplă a cosmosului. În înţelesul grec, cosmosul e acel ceva care are un centru şi, tocmai de aceea, are un jur bine ordonat. Este o lume. Aceeaşi schemă funcţionează cu toată amploarea şi profunzimea tratării în analiza faptului-de-a-fi-în-lume (In-der-Welt-sein) a lui Heidegger, îndeosebi în forma lui worum-willen (în-vederea-a-ceva). Cu asta nu vreau decât să arăt că aceste idei filozofice de mare amploare pornesc de la o realitate imediată extrem de simplă. E destul să gândeşti puţin imediatul şi să cazi peste marile soluţii filozofice.
II.Mediul temporal
Bunul-simţ ne spune că mediul temporal este epoca în care trăim. Ceea ce, să recunoaştem, e vag. Dacă "epoca" e secolul, de pildă, atunci răstimpul e prea larg şi prea crono-aritmetic. Iar dacă răstimpul e prea puţin, atunci cât e? Limba descrie această respingere scurtă de timp prin expresia "de azi pe mâine". Şi de fapt nici nu se poate să nu trăieşti de azi pe mâine. Fiecare dintre noi ştie ce are de gând să facă astăzi şi ce îşi propune să facă mâine. Am întotdeauna un program, chiar dacă programul este să lenevesc. Sunt, cu alte cuvinte, mereu ocupat.
Numai că asta e ce fac eu cu timpul meu. Când discutăm despre mediul temporal e vorba de ce face timpul din noi.
1. Primul lucru care trebuie spus este că omul trăieşte într-o contemporaneitate şi nu poate face altfel decât siluind realitatea. Contemporaneitatea este mediul social din punct de vedere temporal, dar nu este identică cu sincronicitatea. Nu poate trăi fără să existe o contemporaneitate înţeleasă ca sincronicitate. Copiii, de pildă, nu sunt încă contemporani cu contemporaneitatea, iar bătrânii au încetat să fie.
să ne oprim puţin la cazul bătrânilor. Ei au în ei şi poartă cu ei o anumită contemporaneitate, cea din tinereţea şi din maturitatea lor. Şi păstrează această contemporaneitate în adâncul sufletului lor până mor: artiştii celebri din vremea lor, muzica de atunci,mâncărurile şi tot ce ţine de "Ehei,pe vremea mea!". De unde rezultă că şi contemporaneitatea este un sentiment, un Gefühl. Dincolo de sincronismul pur există p neştiută ţesătură între tine şi timpul în care ai trăit din plin, impregnată de ceea ce caracterizează acel timp faţă de cel imediat următor. Grecii nu tratau biografiile referindu-se la anul naşterii şi la anul morţii, ci la akme, ceea ce înseamna la "punctul de vârf", la maturitatea cuiva, când omul atingea plenitudinea fiinţei sale, perioada cea mai bună a vieţii lui. Nu ştim foarte bine cum se ţes în noi legăturile acestea afective dintre noi şi perioada de vârf a vieţii noastre pe care o resimţim apoi drept contemporaneitate.
Sigur, mi se poate spune, indiferent de acest Gefühl şi de această rămânere în urmă pe care o presupune bătrâneţea, noi trăim totuşi cu toţii în contemporaneitate: deschidem radioul şi aflăm ştirile, ne uităm la televizor, ascultăm ce spune unul şi altul, vedem aceleaşi filme, citim cărţile care au apărut, stăm de vorbă... Dar în ce măsură aceste lucruri devin la toţi "ţesătură", în ce măsură toate acestea se mai grefează în fiinţa mea şi sunt metabolizate? La un om în vârstă lucrurile acestea sunt palide în raport cu cele similare pe care le-a trăit în maturitatea lui şi care s-au înscris în el cu deplină vivacitate. El vede un dansator celebru de astăzi şi de fapt este convins că un dansator ca Fred Astaire nu mai există şi nici nu va mai exista vreodată. Îl vede pe Richard Gere şi exclamă: "Ce bărbat frumos era Gary Cooper!"; se uită la o paradă de modă şi gândeşte cu nostalgie la hainele "de pe vremea sa". El este, desigur,contemporan cu ceilalţi, dar numai aparent. În realitate, el este acolo, "în vremea lui", tot timpul.
De aceea, contemporanii nu sunt oamenii care au trăit în aceeaşi vreme, ci aceia care au împărtăşit un anumit mediu temporal: o istorie, moravuri, mijloace tehnice,modă, prejudecăţi culturale. Iar toate acestea s-au înscris în inima lor, au fost co-trăite. Şi când ele se schimbă - helas, toate se schimbă! -, ei nu se mai simt acasă. Tot ce s-a schimbat s-a schimbat, pentru ei, în rău şi ei au rămas străini în raport cu evoluţia mediului temporal. Germanii au un verb bun: mitmachen, a face un lucru laolaltă, a participa la naşterea lui. Ei bine, bătrânii nu mai mitmachen, nu mai pun umărul. "Er macht dar nicht mehr mit." "L-am pierdut pe drum", nu mai e, practic şi afectiv,alături de mine. (Vorbesc, bineînţeles, în genere, de cazurile simple şi obişnuite. Nu înseamnă că nu există bătrâni cât se poate de contemporani. Dinu Noica, de pildă, este contemporan, şi nu mimând, ci în chip autentic.) Acest nicht mehr mitmachen ia uneori forme insurecţionale, el devine un protest, un refuz, forma deliberată de a nu participa la ce se întâmplă. Aşa stând lucrurile, bătrânii sunt străinii lumii în care trăim din punct de vedere temporal. În lumea aceasta ei trăiesc doar de facto, sufleteşte vorbind ea le este străină.
Ni se întâmplă uneori să răsfoim reviste ilustrate de acum 60 de ani. Ceea ce ne izbeşte este nu numai faptul că lumea de acolo este altfel decât a noastră, ci că, într-o mare măsură, ea e comică. Este întotdeauna ceva comic în trecutul imediat.Acest amestec de tragic şi comic ne sare în ochi atunci când întâlnim pe stardă, la întâmplare, bătrâni necunoscuţi. Eu au rămas în lumea de astăzi ca nişte revenants, ca nişte fantome. Contemporaneitatea dă, deci, o anumită superioritate celui care ştie "ce se...": ce se poartă, ce se spune, ce se ştie, ce se face şi ce nu se face, ce e şic şi ce nu e. Este superioritatea lui up-to-date. Iar această superioritate a celui care ţine pasul este mai vizibilă în vremurile noastre, tocmai pentru că schimbările sunt mai iuţi. Ideea de progres aduce astăzi cu sine şi o obsesie a contemporaneităţii. Aceasta nu mai este un punct ce desparte trecutul de viitor, ci un "acum" devenit absolut faţă de trecut. Ce e trecut este ipso facto învechit, depăşit,tot ce este contemporan devine locul judecăţii de "apoi". Căci fiind contemporan eşti îndreptăţit să judeci trecutul. Vreau să spun că trecutul ajunge să fie la cheremul prezentului prin simpla sa poziţie temporală. Astfel de prejudecăţi încep de obicei cu "astăzi nu se mai..." şi ele exprimă toată trufia faptului de a fi contemporan. Nu logica, ci poziţia temporală este acum decisivă. s-a ajuns, în epoca noastră, la un soi de dominaţie pe linia timpului,în care ce este nou sau pare astfel este superior tocmai fiindcă e nou. Acest "nou" este ridicat la rangul de simbol al viitorului şi, astfel,ridicat la randul său temporal. În chip simetric tot ce a trecut devine vetust. Desigur, în acest mod de a aprecia există o naivitate logică. Dacă astăzi e vetust ceea ce a fost ieri, atunci mîine o să fie vetust ceea ce azi e superior ş.a.m.d. Şi atunci nimic nu are rost. Cum se poate ieşi din acest provincialism al contemporaneităţii? Soluţia cea mai sigură este cunoaşterea gânditorilor trecuţi. De ce? Pentru că numai având conştiinţa lor putem reaşeza contemporaneitatea la locul ei: acela de punct-limită întâmplător într-o evoluţie cu care trebuie să fim contemporani. Eşti contemporan dacă ai cultura de azi nu prin ceea ce e azi, ci cu toată desfăşurarea î care "azi" e o întâmplare ce ne priveşte. Lucrul cel mai greu este să surprinzi progresul acolo unde el nu este doar cantitativ.
Să luăm exemplul computerului. Maşina de calculat care a alcătuit generaţia întâi de computere era enormă şi lentă. Ea era vetustă. Nici o îndoială că ea este depăşită în raport cu cu calculatoarele de astăzi care pot sta pe o singură masă, car epot face mult mai multe operaţii şi care pot fi uşor mânuite. Tot ce am înşirat acum sunt aspecte cantitative. În cazul computerului este absolut limpede: progresul este cantitativ. Rămâne de văzut - şi nu am ştire să fi fost demonstrat - că în lucrurile în care nu se pot face aprecieri cantitative această forţă a temporalităţii (superioritatea noului) trebuie să lucreze fără nici un alt criteriu. Aş vrea însă sî simţiţi cu toţii ce putere are această temporalitate, mai precis superioritatea pe care o resimte cel care trăieşte în contemporaneitate. Aici, în contemporaneitate, pare să fie capătul lumii sau, mai mult, culminaţia ei. Fiind resimţit, lucrul acesta nu e obiectiv, ci subiectiv. Toţi cei ce trăiesc din plin contemporaneitatea au tendinţa de a confisca timpul. Cu toţii au sentimentul că acolo cultura culminează ceva. de asta nu a scăpat nici Hegel (der absolute Geist), nici Auguste Comte, nici Nietzsche. Pentru fiecare din noi, sentimentul cu totul legitim că suntem la capătul de dincoace al lumii, că suntem ultimii în timp, se poate transforma în sentimentul cel mai puţin legitim, sau poate chiar deloc legitim, că prin noi lumea se desăvârşeşte sau măcar intră într-o fază hotărâtoare. Acest sentiment (nelegitim) are la bază următorul raţionament: dacă noi, ştiind tot ce au făpcut şi au gândit înaintaşii, facem altceva, acest "altceva" este ipso facto superior faţă de ceea ce a fost înainte, de vreme ce nu poţi face în mod conştient ceva mai prost. Astfel se creează o confuzie între "nou" pe de o parte şi "superior" de pe alta, prin confuzie înţelegând o identificare nejustificată. Temporalitatea modernă - şi o să vedem cum s-a născut ea - face ca noul să dobândească o potenţare cu valoare pur temporală, o valoare intrinsecă. Noul se constituie atunci ca nou, se proclamă ca atare şi, conştient de valoare lui temporală, se afirmă pe sine ca negare a trecutului. Termenul "modern" este vechi de peste un mileniu şi la fel şi opoziţia "modern-vechi", numai că ea nu avea accentul pus pe temporalitate.
2. Întrucât cuvântul "modern" a devenit prea vag, opoziţia "modern-vechi" a fost înlocuită astăzi cu conflictul dintre generaţii. Opoziţia pe care se construieşte psihologia generaţiilor se poate rezuma prin "altfel decât". Astfel beatnicii erau "altfel decât" copiii de famiot ce făceau ei era în opoziţie cu ceea ce li se spusese când erau mici. "Du-te şi spală-te pe mâini" Du-te şi fă duş!" - nu se mai spălau. "Tunde-te! Nu vezi ce păr mare ai?" - nu se mai tundeau. "Spune-i femeii să-ţi calce pantalonii!" - nu mai umblau cu pantalonii călcaţi ş.a.m.d. O cercetare a dovedit că toţi aceşti beatnici, inclusiv cei care au făcut zarvă în campusurile universităţilor, au devenit oameni cumsecade,cu joburi în întreprinderile serioase, familişti convinşi care se tundeau, umblau cu pantalonii călcaţi etc.
Conflictul dintre generaţii pare să eludeze angajarea în mediul temporal, lăsând să se înţeleagă că opoziţia este una între solidarităţi de grup create în jurul unor idealuri, credinţe, puncte de vedere sau comportamente, acestea implicând probleme de "gust" şi mai puţin de epocă. Dar nu este deloc aşa. Generaţia se fixează întotdeauna într-un anumit timp şi face dată. Nu se poate scăpa de timp. Înainte era la querelle des Anciens et des Modernes; erau cei vechi, care susţineau mai departe tradiţionalismul, şi erau modernii. Apoi s-au impus generaţiile: generaţia paşoptistă ("paşopt" este o dată, 1848), iar în Franţa, în secolul nostru există generaţia "soixante-huit", generaţia care ăn primăvara lui 1968 a aruncat cu pietrele de macadam în poliţie. La noi, în literatură, pe cât am putut eu să-mi dau seama din revistele pe care le citesc, fiecare deceniu are de-acum generaţia lui.
3.Întocmai precum în mediul spaţial care ne este propriu, înăuntrul mediului temporal în care trăim viaţa se desfăşoară previzibil. Trăim, cu alte cuvinte, într-o anumită securitate temporală. Dar şi aici, în mediul temporal,ca şi în acel spaţial, poate surveni elementul străin:întâmplarea, evenimentul. "Nu aduce anul cât aduce ceasul", sună o faimoasă zicală. Evenimentul explodează pur şi simplu pe fondul mediului temporal. Dar proporţia de întâmplare, de eveniment, este dictată de gradul de soliditate al mediului temporal. Într-un mediu tradiţional, arhaic, orice violenţă este un eveniment. Despre o bătaie se discută acolo săptămâni de zile, în vreme ce la New York ea trece nebăgată în seamă.
Aşadar dacă mediul temporal e bine "strâns" şi lucrurile nu fac decât să se repete , atunci întâmplarea nu se prea produce: locul unde nu s-a întâmplat nimic (vezi romanul lui Sadoveanu). Într-o astfel de lume reiterativă, orice se întâmplă ca abatre de la repetiţie se întâmplă brusc, seamănă cu o explozie şi ia proporţii uriaşe. Pe când în lumea noastră trebuie ca oamenii să meargă pe lună pentru ca să survină o întâmplare de aceleaşi proporţii cu bătaia dintr-un mic sat în care vecinii au ajuns să se înjunghie. Totul depinde de soliditatea mediului temporal. La New York, acesta se schimbă necontenit. Tot timpul se ivesc tot felul de lucruri noi, nimic nu este previzibil aşa cum într-o comunitate mică, aşa cum este,de pildă, în provincie. Gândiţi-vă în ce mediu temporal solid trăiau cetăţenii din Königsberg, când îl vedeau pe Kant plimbându-se zilnic la aceeaşi oră.
Survenind astfel, întâmplarea este un fel de deschidere a timpului , mai bine zis a mediului temporal. Timpul acesta care, în mediul temporal,curge regulat, repetitiv şi în chip bine ştiut este întrerupt de iruperea întâmplării. Timpul astfel deschis ia o altă dimensiune - veritcală, în locul celei orizontale - şi face din prezent ceva covârşitor. Nu numai în sensul unei intensificări a clipei prezente, ci şi al căscării timpului către ceea ce poate fi cumplit în temporal. Acum apare sentimentul că orice se poate întâmpla. Întâmplare are acelaşi grad de unheimlich, de "straniu-teribil" ca străinul în mediul spaţial. Structura temporală în care trăiesc îndeobşte, una bine ştiută de mine, în care lucrurile sunt previzibile, în care pot să-mi fac planuri şi programe şi în care totul merge în ordine, mă obişnuieşte cu o faţă blândă şi molcomă a timpului. Chipul acesta al timpului îl ştim foarte bine noi, cei care am trăit în provincie. Când întâmplare survine,chipul timpului se schimbă, el ia o cu totul altă dimensiune, pe care până atunci nu ai bănuit-o. El apare în viaţa ta sub o cu totul altă formă, complet necunoscută: sub forma extra-ordinarului, a total-neobişnuitului.
Aici, discursul meu despre "crase banalităţi metafizice" se încheie. Am vrut să arăt că suntem prinşi într-un mediu spaţio-temporal exact ca într-o capcană. Ceea ce înseamnă că acţiunile noastre nu sunt numai limitate, ci ele ne şi limitează. Mediul este poate tocmai această întoarcere a limitării noastre funciare asupra noastră înşine, întoarcerea care se soldează cu închiderea vieţii noastre în limite care nu mai sunt fizic-naturale, ci spirituale. Am vrut oarecum să se priceapă că filozofia nu este o chestie care tratează despre problema infinitului în paralogismele raţiunii pure la Kant. Nu, nu! E o chestie de aici, în imediat. Altfel spus, "limita" domnului Liiceanu nu e o chestie de peratologie. Ea trebuie gândită hic et nunc. Tocmai de aceea nu poţi trăi fără să faci filozofie. Într-un anumit fel putem trăi fără să gândim infinitul, dar nu putem trăi fără să ne gândim capcana. Şi asta pentru simplul motiv că trăim în ea. Filozofia e gândirea capcanei în care trăim. Accept, desigur, că din această capcană există mai multe ieşiri, evadări, dintre care principalele sunt religia, filozofia şi arta. În cazul filozofiei, evadarea din capcană se face exact în măsura în care vreau să mă lămuresc în privinţa ei. Pot, desigur, să trăiesc în această capcană mulţumindu-mă să "mi se dea" căldută şi mâncare, adică fără să ai nici o nevoie de filozofie. Dar pentru mine asta nu este o viaţă pe care pot s-o aleg. Nu! Eu vreau să mă lămuresc cu lumea mea. Asta se cheamă a face filozofie.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
