Excurs: metoda socratică. (Înfruntarea filozofiei cu cetatea)

Textul prezintă o continuare a seriei de articole "Socrate. Înfruntarea filozofiei cu cetatea" Dragomir.

a) "Nu ştiu" ca origine a oricărei metode

Logic, fraza "ştiu că nu ştiu" pare un nonsens. Ori ştiu, ori nu ştiu. Dacă ceea ce ştiu este că nu ştiu, atunci obiectul a ceea ce ştiu este că nu ştiu; dar "nu ştiu" nu poate fi obiect al ştiinţei, el este doar o negaţie. Care poate fi sensul lui "ştiu că nu ştiu"? A gândit cineva aşa ceva? Fireşte, o ştie toată lumea: Socrate, în urmă cu 2380 de ani. A li murit, pare-se, dintr-asta.
În Apologia, opoziţia nu este între a şti ceva şi a nu şti nimic, ci între cei care cred că ştiu şi cel ce ştie că nu ştie. (Trebuie să ne referim aici la felul modern de a gândi prin "conştiinţă". Nu este vorba aici de faptul că primii nu sunt conştienţi că nu ştiu, pe când Socrate este conştient, ci de o zonă cu un orizont mai larg.) Aşadar, fiecare interlocutor vine cu ceva: cei cercetaţi vin cu ştiinţa lor, iar Socrate vine cu "ştiu că nu ştiu". Ce înseamnă însă "ştiu că nu ştiu"?

a.1.) Obiectul lui "nu ştiu"

Ignoranţa are îndeobşte un obiect. Nu ştiu filozofie chineză, nu ştiu care este capitala Somaliei, nu ştiu anul morţii lui Petru Cercel. Ignoranţa este aşadar obiectivată. Ignoranţa nu este însă determinată numai de obiectul ei, ci şi de ceea ce ştiu. Căci ceea ce nu ştiu sunt o seamă de lucruri într-o seamă de ştiinţe; lucrurile pe care nu le ştiu îmi apar ca acele pete marcate hic sint leones din vechile hărţi ale Africii. Ignoranţa nu este aşadar absenţa ştiinţei, ci doar câmpul de neştiinţă pe care-l deschide şi determină orice cunoaştere. C u alte cuvinte: în "ştiu ce nu ştiu", "nu ştiu" apare înlăuntrul unui "ştiu ce ştiu"; astfel, împărţirea "ştiu - nu ştiu" este o împărţire exhaustivă înlăuntrul unui sens mai larg al lui "ştiu", care determină "ştiu"-l şi "nu ştiu"-l său specific. Ştiinţa şi ignoranţa par a fi aşadar închise în orizontul unui înţeles mia larg al ştiinţei.
Orice "ştiu" implică un obiect ştiut; ştim, întotdeauna, ceva. "Ştiu" mai implică însă şi un orizont de ştiut, pe care, înăuntrul cognoscibilităţii, îl numim "lume"; acest orizont determină ştiutul (obiectul ştiut) ca parte dintr-un întreg. Orice cunoştinţă se înscrie aşadar înlăuntrul lumii concepute ca cognoscibilă; altfel spus, ştiutul-obiect se înscrie ca parte înlăuntrul unei lumi cognoscibile. Întregul se deosebeşte însă de parte: cognoscibilul nu este un ştiut-obiect, ci o putinţă de a şti. Dar, dacă lumea nu este un ştiut-obiect, înseamnă că ea este un neştiut-obiect. Lumea este atunci ceea ce ştiu că nu ştiu, dar pot să ştiu.
Acum, la ce se referă "nu ştiu" atunci când Socrate spune: "ştiu că nu ştiu"? La ceva anume? La toate cele pe care nu le ştiu? (Ceea ce n-ar fi posibil de vreme ce nu le ştiu.) Nu. "Nu ştiu"-l socratic se referă la lume, adică la tot ceea ce nu ştiu, dar pot să ştiu. În faimoasa frază "ştiu că nu ştiu", "ştiu"-l are un obiect ("nu ştiu"), care, la rândul său, are ca obiect lumea.
"Nu ştiu" nu este o concluzie logică a unei analize a ştiutorilor, ci o situare în ceva atotcuprinzător, care, el abia, deschide posibilitatea unei astfel de analize. "Nu ştiu"-l acesta fundamental deschide orizontul cunoaşterii tocmai pentru că el, în privativul lui, face cu putinţă un "ştiu" autentic. Faţă de tot (şi despre el este vorba), răspunsul "ştiu" - al omului politic, al poetului şi al meşteşugarului - este inadecvat. Numai "nu ştiu"-l este răspunsul care poate să se potrivească totului, iar acest "nu ştiu" întemeiază orizontul cognoscibilului.

a.2) "Nu ştiu" ca temei al lui "ştiu"

Ştiutorii au dobândit firesc ceea ce ei cred a şti. Au văzut, s-au informat, au gândit şi acum ştiu şi rostesc ceea ce ştiu. Şi aşa se ştie de când lumea e lume. Ştiu fiindcă am văzut, ori fiindcă am auzit de la alţii, ori fiindcă m-am gândit, ori fiindcă am făcut câte ceva din toate acestea. Astfel, între ştiutor ca persoană şi obiectul ştiut qua ştiut nu e nici un hiat. Ştiutul se constituie natural, chiar dacă diferă de la unul la altul, după înzestrare şi împrejurări.
Socrate vine însă cu "ştiu că nu ştiu". Nu este vorba că el nu ştie cutare sau cutare lucru, ci că el fundamental nu ştie. El vine aşadar cu un "nu ştiu" care zguduie toate cărămizile ştiutului şi căruia nu-i rezistă nici un ştiut natural. Ştiutului, înţelepciunii "naturale", i se opune deci o ne-ştiinţă "nenaturală", care creează un hiat între ştiutor şi ştiut, rupând astfel legătura lor naturală. "Nu ştiu" începe să-l deşire pe "ştiu". Cel ce credea că ştie se opreşte mai întâi în căscarea creată între ştiutor şi ştiut de către "nu ştiu"; şi atunci simte un fel de paralizie, asemenea efectelului produs de peştele torpilă (cu care este asemuit Socrate în Menon, la 80 a şi c). În cele din urmă "nu ştiu" îl destramă cu totul pe "ştiu", făcând cu neputinţă calea întoarsă şi împiedicând totodată reluarea procesului "natural" de cunoaştere.
Ştiutorul este astfel introdus într-un nou câmp de relaţii faţă de "ştiu", şi anume în cel al lui "ştiu că nu ştiu". "Nu ştiu" nu este niciodată un negativ, ci un privativ, dar într-o zonă "nenaturală", alta decât cea a "ştiu"-lui natural. În această zonă nu se mai poate ajunge "natural", adică, pur şi simplu, la ştiut, ci trebuie găsită o cale, care să suprindă în ea întoarcerea asupra relaţiei "ştiu-nu ştiu" şi să garanteze ştiutul.
Această cale, izvorâtă din spaţiul unui "nu ştiu" fundamental, creator de hiat între ştiutor şi ştiut, a căpătat la vechii greci denumirea de methodos, cuvânt care însemna la început "drum" sau "cale", şi care a devenit un termen tehnic, cu înţelesul de "metodă", abia în vremea lui Platon. (În ediţia Diels-Kranz a fragmentelor presocraticilor, la index, nu figurează cuvântul methodos. În schimb există o seamă de cuvinte despre drum. Acest cuvânt apare însă la Platon; s-a simţit nevoia şi a apărut.) Metoda apare aşadar în orizontul lui "ştiu că nu ştiu"; ea, metoda, nu este o cale de a evita greşeli, ci una de a construi. (La fel se întâmplă şi în cazul lui Descartes. De ce vreau să ajung la ipoteza că nu ştiu nimic? Pentur că aceasta e baza pe care se poate contrui. Şi totuşi, ce surpinzător este că lucrul cel mai ferm este tocmai acest "ştiu că nu ştiu!") Orice metodă îşi are originea aici: ştiind că nu ştie omul clădeşte ceva şi face un drum. (În Timaios, Platon va afirma că numai divinul poate şti, nu şi oamenii (cf. 68 d), şi că ştiinţa umană este ancorată în ştiinţa divină ca într-un model (căci raţiunea umană nu este decât o copie a raţiunii universului - cf. 41 d-e, 90 d). De aceea, am putea spune, "ştiu"-l omului trebuie să aibă la temelia sa un "nu ştiu" fundamental, ca delimitare faţă de un "ştiu" total - cel devin.)
Afirmând că "ştie că nu ştie", Socrate instituia, şi ştia că instituie, ceva epocal. Tăria lui zace în curajul cu care a rămas în zona lui "nu ştiu", zonă pe care a încercat să o limpezească şi cu care a ajuns să se identifice. Măreţia lui nu poate fi măsurată, fiindcă nimeni, nici înaintea lui, nici după el, n-a avut asemenea tărie, asemenea curaj. Ceea ce a izbutit el a fost cea mai de seamă aşezare a spiritualităţii occidentale.
El este de aceea o temelie a spiritului occidental. Începând cu Socrate, în toată cultura occidentală, orice cunoaştere se va întemeia pe o metodă; până şi iubirea este concepută de Sf. Augustin ca o metodă de cunoaştere. De la Socrate încoace, cunoaşterea occidentală nu mai găseşte, ci obţine ştiutul; căci ea pleacă întotdeauna de la un "ştiu" negativ, adică de la "ştiu că nu ştiu". Temeiul culturii occidentale este acest "nu ştiu" fundamental, care deschide orizontul dinamic al unei mathesis universalis metodice.