b. Metoda socratică

Textul vine în continuarea seriei de articole "Socrate. Înfruntarea filozofiei cu cetatea." preluate după prelegerile reconstruite de Gabriel Liiceanu şi Cătălin Partenie în "Crase banalităţi metafizice", Humanitas, Bucuresti, 2004, 2008.

Să ne întoarcem acum la cercetarea socratică. "Ştiu că nu ştiu", punctul ei de plecare, deschide orizontul în care apare problema metodei. Care este însă calea deschisă de Socrate, sau, cu alte cuvinte, în ce constă metoda socratică?
Numită îndeobşte maieutică, metoda socratică are trei determinări esenţiale: a. forma ei este dialogul; b.principiul care stă la baza ei este non-contradicţia; şi, în fine, g) ţinta ei este purificarea sufletului. Să le luăm pe rând.

a. Dialogul socratic.

Toată drama lui Socrate are loc în orizontul vorbirii: mai întâi, răspunsul oracolului, răspuns care l-a făcut pe Socrate să întreprindă cercetarea concetăţenilor săi, este o supunere, un logos; apoi Socrate e acuzat că a spus anumite lucruri, iar tribunalul care îl condamnă la moarte este şi el un loc al zicerii; în fine, cercetarea socratică are loc prin întrebări şi răspunsuri, adică prin dialog, aşadar, prin logos. Ea, această cercetare, nu este un concurs ("cine e mai deştept?"), ci o confruntare care îşi propune să arate (cf. apophanon, 21 c) cine reprezintă înţelepciunea omenească. Socrate încearcă să răspundă la această întrebare dialogând cu semenii săi. Acum, de ce dialoghează Socrate? De ce nu se gândeşte singur, aşa cum va face Descartes 2000 de ani mai târziu?
Oracolul a spus doar că "nimeni nu e mai înţelept decât Socrate". Acest comparativ ne sugerează că înţelesul ce se ascunde în răspunsul oracolului trebuie căutat în zona interumană, în confruntarea cu ceilalţi, şi nu în compararea a "cât ştie fiecare". De la bun început suntem trimişi între oameni, şi acolo, între oameni,are loc cercetarea socratică.
Cercetarea socratică este îndeobşte despre ta megista, despre "lucrurile cele mai însemnate", adică cele privitoare la bine şi rău (22 d). Aceste lucruri sunt însă un bun comun. În Protagoras, 323 c se spune aşa: "nu e cu putinţă ca cineva să nu aibă parte de el (simţul dreptăţii) într-un oarecare fel, căci altminteri nu s-ar mai număra printre oameni" (v. şi 327 a: "pentru a exista cetatea, nimeni nu trebuie să fie străin de un anumit lucru, adică de virtute"). Locul moralei, al lucrurilor celor mai însemnate, este aşadar comunitatea şi de aceea a judeca despre ce e bine şi ce e rău ne priveşte pe toţi; iar cercetarea socratică, a cărei ţintă este determinarea binelui şi a răului, se aşază, dintru început, în spaţiul interuman. (Şi, ca să încredem în ce spune Socrate în Alcibiade I (dialog pe cât se pare, apocrif, scris probabil de către unul din elevii lui Platon) - cercetarea sufletului individual se pune tot interuman. Aici, în Alcibiade I, la 132 c şi urm., Socrate se întreabă ce anume vrea să spună inscripţia de pe frontispiciul oracolului de la Delphi: "cunoaşte-te pe tine însuţi". Să ne închipuim, spune Socrate, că oracolul ar fi vorbit ochilor, nu nouă (toată filozofia lui Platon este de fapt una a vederii.). Ce-ar însemna pentru ochi să se cunoască pe sine? Ar însemna, spune Socrate, ca ochiul să priveascp un obiect în care s-ar vedea pe el. În ce se poate ochiul uita pentru a se vedea pe sine? "Într-o oglindă", răspunde Alcibiade. (132 e) Dar tocmai acest lucru nu îl vrea Socrate. După Socrate, ochiul se vede pe sine doar într-un alt ochi, mai precis: în ceea ce e mai bun în ochi, adică în pupila altui ochi (133 a). Ochiul nu este însă decât o analogie pentru suflet; ceea ce înseamnă că sufletul se poate cunoaşte pe sine numai dacă "priveşte" într-un alt suflet. Dar nu e de ajuns ca sufletul să privească într-un alt suflet, adică în raţiunea (nous) unui alt suflet - raţiune ce este asemenea pupilei din ochi. Acolo trebuie să te uiţi, în "virtutea" sufletului, aşa cum în cazul ochiului te uiţi în "virtutea" lui - adică în pupila lui. Dacă sufletul se cunoaşte pe sine în această privire reciprocă, atunci locul unde poţi să te cunoşti pe tine însuţi este spaţiul intersubiectiv.) Socrate, aşadar, nu dialoghează fiindcă asta este ciudăţenia lui, ci fiindcă cercetarea sa se pune, dintru început, în spaţiul interuman, al cărui locus este dialogul. Aceasta nu este însă singura raţiune pentru care el dialoghează.