Acest text are la bază notele luate de Gabriel Liiceanu în timpul unor prelegeri despre Apărarea lui Socrate ţinute de Alexandru Dragomir, precum şi un text scris de Alexandru Dragomir.
Prelegerile au fost ţinute în aprilie-iunie 1986; una din aceste prelegeri, ţinută la 26 aprilie 1986 a fost dedicată lui Mircea Eliade, ca omagiu adus acestuia la stingerea din viaţă.
Textul este intitulat Socrate şi a fost scris în septembrie-noiembrie 1981 la Sibiu şi Bucureşti. Acest text se încheie cu următorul pasaj, adresat lui Constantin Noica:
Dragă Dinule, m-am plictisit. Toată admiraţia pentru cei ce scriu, sunt nişte erori. Dar cum poţi să scrii, când ai putea să gândeşti? Numai femeile nasc, noi concepem (sic). Ar mai fi de scris despre „ştiu că nu ştiu” ca început de drum şi despre scepticism ca un capăt de drum; despre filozoful în agora, cu un interuman realiter, şi filozoful într-o încăpere surchauffee, cu un interuman abstract (îţi aminteşti că pentru Descartes argumentul de bază pentru respingerea în bloc a ştiinţei anterioare este că tot ce se discută – i.e. dialoghează – e fals); despre analogiile şi diferenţele dintre „ştiu că nu ştiu” şi cogito ergo sum şi îndeosebi despre faptul că Socrate vorbeşte despre ştiut, aber er meint ontologicul, iar Descartes vorbeste despre ontologic, aber er meint ştiinţa. Şi câte şi mai câte.
...doar e ştiut lucru că Socrate se deosebeşte prin ceva de ceilalţi oameni. (Platon. Apărarea lui Socrate, 34 e)
Dacă voi spune că binele cel mai mare pentru om este să se îndeletnicească în fiecare zi cu virtutea şi cu celelalte probleme despre care mă auziţi discutând şi făcând analize asupra-mi şi asupra altora, şi dacă voi zice, de asemenea, că nu este de trăit o viaţă ce nu se supune acestei cercetări, încă mai puţin mă veţi crede. (Ibid., 38 a)
Hegel l-a numit pe Socrate Hauptwendepunkt des Geistes, „punct de cotitură al spiritului” (G.W.F. Hegel, Vorlesungen uber die Geschichte des Philosophie, I, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1971, p.441). Iar Heidegger, vorbind despre el, a spus: dacă din vremea lui socrate şi până astăzi, nici un alt regim democratic nu a mai condamnat la moarte un filozof, aceasta nu înseamnă decât că din vremea lui Socrate şi până astăzi nici un filozof de statura lui nu a mai trăit într-un regim democratic. (V.M.Heidegger, Vom Wesen der Wahrheit. Zu Platons Hohengleichnis und Theatet, Gesamtausgabe, Band 34, Vittorio Klostermann, Frankfurt am Main, 1988, pp.84-85.) Merită aşadar să ne întrebăm cine a fost Socrate – singurul dintre filozofi care s-a împotrivit anumitor lucruri.
Să ne uităm, pentru aceasta, în Apărarea lui Socrate, sau, cum i se mai spune, Apologia, textul lui Platon. În orice dialog platonician se vorbeşte despre ceva – despre curaj, despre înţelepciune, despre nefiinţă etc. Aici, în Apologie, nu se vorbeşte, în acest sens, despre nimic. Aici, şi numai aici, Socrate vorbeşte despre el însuşi; aici, şi numai aici, se poate vedea ce fel de om a fost Socrate.
Apologia conţine pledoaria pe care Socrate a rostit-o în apărarea sa, în procesul ce i-a fost intentat la Atena. Cum arăta scena? 500 de atenieni îl judecă pe acest om singur, mic, urât, neîngrijit; iar acest om – care ştia foarte bine că va fi executat şi că pledoaria prin care încerca să se apere îi prilejuia ultima sa apariţie în public (cf. Gorgias, 521 b-522 a) – adoptă o poziţie ce îi incriminează pe propriii săi acuzatori.
Acuzatorii lui sunt doi cetăţeni atenieni, Anytos şi Meletos, iar actul de învinuire (potrivit celor spuse de Socrate în Apologie) sună astfel:
Socrate săvârşeşte lucruri nelegiuite şi iscodeşte atât cele de sub pământ, cât şi cele cereşti, precum preface prin vorbire cauza rea într-una bună; el învaţă şi pe alţii aceleaşi lucruri (19 b)
La 24 c actul de învinuire apare într-o formulare mai precisă:
Socrate săvârşeşte lucruri nelegiuite; el strică pe tineri, nesocoteşte zeii în care crede cetatea şi se închină la alte zeităţi, noi.
Acuzatorii lui Socrate nu sunt însă numai Anytos şi Meletos. Pe lângă ei, spune Socrate,
am avut mulţi vrăjmaşi, care de mulţi ani mă ponegresc prin fel de fel de neadevăruri. (...) ei sunt mulţi şi mă vorbesc de rău faţă de voi de multă vreme, (...) iar cel mai rău lucru pentu mine este că nu am putinţa să le ştiu şi să le dau numele, afară de numai unul singur, care este şi autor de comedii. (18 b-d)
Socrate, aşadar, nu este judecat numai pentru ceea ce stă scris în actul de învinuire: el este judecat pentru viaţa lui întreagă şi pentru felul său de a trăi în general. Iar acuzatorii lui nu sunt doar Anytos şi Meletos, ci mulţi alţii, rămaşi fără chip, asemenea unor „umbre” (cum li se spune la 18 d). Socrate este un filozof, un individ suspect, o fiinţă stranie, care face ca filozofia să se apropie de lucrurile sacre. Cetăţii nu-i place acest lucru şi se apără; astfel, se ajunge la o înfruntare între cetăţenii Atenei şi Socrate, iar aceasta transformă propriul său proces într-o înfruntare a filozofiei cu cetatea.
Socrate, aşa cum ştim, a pierdut procesul şi a fost condamnat la moarte. Va fi fost el însă într-adevăr vinovat? În pledoaria sa, Socrate spune trei lucruri: întâi, că el se deosebeşte de toţi ceilalţi oameni; apoi, că activitatea lui este de inspiraţie divină; şi, în sfârşit, că activitatea lui îi vizează pe concetăţenii săi. Astfel rezumată pledoaria, totul pare simplu; dar textul ridică o sumedenie de probleme, nu numaiprin complexitatea sa (ca mai toate textele lui Platon), ci îndeosebi prin orizontul foarte cuprinzător pe care îl deschide. Să vedem aşadar mai îndeaproape ce a spus Socrate în apărarea sa.
----
1. Oracolul
Socrate spune că el se deosebeşte de toţi ceilalţi oameni întrucât, în loc să se ocupe de averea sa şi să se îndeletnicească cu treburile politice, se cercetează pe sine şi pe ceilalţi (36 b-c). De ce face asta? Fiindcă este misiunea lui divină.
Întrebat fiind cine est cel mai înţelept om, oracolul din Delphi a dat următorul răspuns: nimeni nu este mai înţelept decât Socrate (21 a). Socrate nu crede însă că ar fi în posesia vreunei înţelepciuni; dimpotrivă, tot ce ştie este că nu ştie (21 d). Răspunsul oracolului, aşadar, îl nedumereşte şi îi apare drept un „scandal”: el ştie că nu ştie nimic şi totuşi oracolul afirmă că nimeni nu este mai înţelept decât el. Ce a vrut atunci să spună oracolul? Sau,poate, oracolul pur şi simplu s-a înşelat? După ce multă vreme a stat îndoială (21 b), Socrate se hotărăşte să verifice el însuşi răspunsul oracolului şi să arate tuturor fie că alţii cunt mai ştiutori decât el (21 c), fie că răspunsul este de netăgăduit (22 a). Activitatea socratică purcede aşadar de la oracol, iar opoziţia dominantă nu este între Socrate şi concetăţenii săi, ci între Socrate şi oracol. Totul, de fapt, stă la Socrate sub semnul divinului: originea activităţii sale este divină; felul lui de a trăi este o rămânere în „slujba Zeului” (23 b; v şi 30 a); iar el însuşi este, potrivit spuselor sale, un dar divin făcut cetăţii (30 e). Îngâmfare? Socrate însuşi dezminte (34 e); dar, atunci, cum să luăm gestul său de a-şi pune întreaga viaţă sub semnul divinului?
Nu ne stă în putinţă să ştim ce credea Socrate cu adevărat despre divin. (Pentru a înţelege cu adevărat ce spune Socrate în Apologia, este esenţial, cred, să înţelegi câmpurile de relaţii dintre Socrate şi din, pe de o pare, şi pe cele dintre Socrate şi concetăţenii săi, pe de alta. Astăzi, aceste câmpuri de relaţii ne sunt însă greu accesibile, fiindcă nu mai avem înţelesul grec nici al divinului, nici al relaţiilor dinlăuntrul unei cetăţi; iar exegeza modernă, în loc să lumineze lucrurile, mai mult le-a întunecat.) Ştim însă că prezenţa divinului în existenţa cuiva îi conferă acesteia o anumită gravitate. Or, tocmai acest lucru a vrut Socrate să îl scoată în evidenţă: spunând că întreaga lui viaţă stă sub semnul divinului, el voia să le spună concetăţenilor săi că activitatea sa se desfăşoară într-un registru grav şi că el trebuie de aceea să fie luat în serios. Prezenţa divinului în viaţa lui Socrate reprezintă garanţia gravităţii întregii activităţi socratice.
Concetăţenii săi nu l-au luat, însă, în serios. Oricât le-a spus el că ceea ce ştie este că nu ştie, ei nu l-au crezut şi l-au condamnat la moarte. Cu toţii, de fapt, de mai bine de două mii de ani, facem întocmai de au făcut cei care l-au condamnat la moarte: nu îl luăm în serios, ci credem că se preface, că e „ironic”. Nu am avut curajul, nici măcar o dată, să-l luăm în serios şi să ne cufundăm în ceea ce pentru el a fost sensul existenţei sale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu