O INTERPRETARE PLATONICIANĂ LA O SCRISOARE PIERDUTĂ. DRAGOMIR.

Alexandru Dragomir a ţinut trei prelegeri pe marginea Scrisorii pierdute, în martie şi aprilie 1985.

Câteva precizări

În cele ce urmează nu ne interesează dacă, discutând despre Caragiale, el este valabil numai la noi sau dacă, dimpotrivă, îi priveşte şi pe alţii. Lumea altora ne rămâne străină. Cu Caragiale discutăm despre lumea noastră, singura, de fapt, pe care o cunoaştem. Pe noi ne ştim şi despre lumea noastră vorbim. Dezbaterea se va limita în mod fatal la "d'ale noastre".
Nu este vorba de a face o pledoarie pentru Caragiale, ci de a avea curajul să vedem şi să auzim ce a spus. De Caragiale obişnuim să ne scuturăm în două feluri. Spunem: Caragiale este un zeflemist. Şi: Caragiale nu mă priveşte pe mine, ci pe alţii; râzând de alţii, Caragiale este ce qui arrive a l'autre. În felul acesta noi refuzăm să ne vedem în el, refuzăm să-l simţim pe pielea noastră. Există aproape un refuz freudian de a-l vedea pe Caragiale în noi şi pesemne că în orice român de la oraş există un erou caragialesc refulat. De aceea problema nu este dacă, astăzi, Caragiale este sau nu actual, ci, invers, dacă noi suntem sau nu caragialeşti.
În sfârşit, este vorba, în cele din urmează, despre o interpretare. În această interpretare se pleacă de la următorul principiu: oricine creează cu adevărat spune mai puţin decât ar vrea să spună şi mai mult decât crede că spune. Acesta este Spielraum-ul interpretării. De aceea o interpretare trebuie să redea haloul din mintea autorului plus acel lucru pe care autorul "l-a prins" ca pe un fel de epifanie a lui proprie. Şi pentru că interpretarea este astfel înţeleasă, nu mai interesează dacă, într-adevăr, Caragiale a gândit întocmai tot ce vom spune despre el. Principalul este că acest lucru e spus, fie că a fost gândit sau nu.


O interpretare platoniciană

Teza interpretării, care va fi explicitată pe parcurs, este următoarea: atâta vreme cât cultura noastră este una suprapusă ("aplicată"), noi trăim în lumea lui Caragiale, chit că vrem sau nu.
Am şovăit, în privinţa Scrisorii pierdute, între o interpretare platoniciană, una aristotelică şi una leibniziană. Pentru motive de continuitate, am ales-o pe cea platoniciană, respectiv ideea că adevărata sursă, "centrul", se găseşte în altă parte.
Pentru Platon, tot ce nu e Idee este un eikon, o "imagine", doar, a Ideii. Reală este numai Ideea, restul fiind doar un simulacru al "realului", ceva care nu există decât prin raportarea la el. Această lume care nu este reală prin ea însăşi, lumea lui genesis, a "devenirii", constituie un amestec ale cărui elemente se raportează unele la altele şi, toate laolaltă, la Idee, în timp ce Ideile nu se raportează la nimic. Ei bine, cultura, acolo unde este ea cu adevărat, este lumea Occidentului, die wahre Welt, faţă de care provincia se instituie ca lume a lui genesis, a devenirii, a amestecului. Orice cultură provincială este doar o imagine, un eikon al culturii centrale, fiind întotdeauna orientată către aceasta. În orice cultură provincială, un lucru cultural devine real numai dacă este omologat la Occident, în lumea centrului, a Ideii. Prin raport cu această lume, lumea "amestecului", a provinciei, este o lume a deformării, căci orice eikon faţă de eidos reprezintă o deformare, o aproximare a Ideii. Această lume a perturbaţiei, a amestecului şi a deformării ia la Caragiale forma caricaturii şi a comicului. Comicul este aici expresia necesară pe care o îmbracă contrastul dintre cele două lumi. Pentru că într-o lume provincială, "sublunară", cultura devine o comicărie, Caragiale a ales comicul, deci expresia artistică cea mai adecvată pentru dezvăluirea acestei comicării.
În comentariul său la De anima (I, 8), Toma d'Aquino spune despre stilul lui Platon: Platon habuit malum modum dicendi: omnia enim figurata dicit per symbola intendes aliud per verba quam sonent ipsa verba. ("Platon a avut un fel prost de a spune.Toate le spunea figurat şi prin simboluri, înţelegând altceva prin cuvinte decât înţelesul lor obişnuit.") Acelaşi lucru s-ar putea spune şi despre Caragiale: gândea în simboluri, în simboluri care la el se dezvoltă înlăuntrul comicului. Un asemenea simbol este, la Caragiale, provincia.

Problema provinciei

Să observăm că, din lumea urbană română, Caragiale nu avut în vedere decât lumea de margine: fie mahalaua, pe care a dezvăluit-o prin caricatura sentimentului, fie provincia, aşezată sub caricatura ideologică. O scrisoare pierdută este o piesă de provincie. (Despre centru, adică despre locul unde se face Istoria, caragiale nu vorbeşte niciodată; centrul nu este decât presupus, subînţeles, în măsura în care provincia nu există decât în relaţie cu el. În schimb, când vorbeşte despre ţărani, despre o lume centrată în sine, opoziţia centru-margine dispare şi, odată cu ea, şi comicul ca formă de surprindere a deformării pe care o implică marginalul.) La sfârşitul listei personajelos se spune: "În capitala unui judeţ de munte, în zilele noastre."
Dar dacă despre provincie este vorba în această piesă, şi anume despre o provincie care capătă prestanţa unui simbol (locul în care se desfăşoară acţiunea este necunoscut, el rămâne într-o indeterminare necesară), este firesc să ne întrebăm: ce este provincia?
provincia este o unitate administrativă înlăuntrul unei organizaţii statale. Putem vorbi mai exact despre configuraţia provinciei, dacă privim la Imperiul Roman. Aici, provincia apare ca o organizaţie administrativă care depinde de centru prin armată şi prin structura ei administrativă - capul care decide, praefectus, este cel care împlineşte, actualizează şi menţine forma spirituală centrală. În Imperiul Roman, provincia nu era lipsită de importanţă: mulţi împăraţi sau oameni politici de seamă treceau prin stagiul de praefectus.
Care este configuraţia provinciei?
În Timaios (34 b-e) se vorbeşte despre o dominaţie spirituală - a sufletului asupra corpului. La 34 b, Platon spune că centrul spiritual, "sufletul", se întinde asupra întregului corp, îl stăpâneşte şi îl organizează. Este vorba aici de două planuri coexestive - psyche şi soma - care sunt legate prin proporţie sub dominaţia spiritualului (vezi şi 37 a 1-3). Sufletul se întinde peste tot corpul, ba chiar îl acoperă şi îl învăluie.
În Imperiu, dominaţia persistă ca dominaţie centrală - căci dihotomia se păstrează - , dar coexistivitatea dispare. Spaţial vorbind, centrul şi provincia sunt diferite. Centrul este Locul, şi provincia devine Localul. "Localul" este categoria provinciei care nu poate exista fără "Loc", fără "central" şi "capital". Iar "capitală" există numai dacă există "provincie". În problemele esenţiale, provincia nu poate dispune de autodeterminare, ci depinde de capitală, de centru, care la rândul lui crede că nu-l interesează provincia, că nu depinde de ea, că poate face abstracţie de ea. "Provincial" este ceea ce trăieşte într-un tropism faţă de capitală, dar care nu interesează capitala.
Puterea centrului în provincie este, deci, de ordin spiritual, e un soi de iradiere; nu dominarea fizică este caracteristică aici, ci, odată cucerirea şi subjugarea împlinite, cea difuz spirituală. Provincia "ştie" că, dacă se emancipează, Centrul reacţionează pentru a-şi confirma întinderea lui. Tocmai în acest sens, provincia devine "un mic centru" în care se împlineşte şi se adevereşte constant forma spirituală centrală: în local se întâmplă un pre-văzut central (alegerile ca "rezultat prestabilit"). Să observăm , în acest sens, că satul nu este o provincie, tocmai pentru că centrul nu se întinde până acolo, pentru că organizearea centrală nu pulsează acolo. Fiind acel loc din întinderea Centrului (a Imperiului) în care se realizează puterea centrală, provincia devine un centru-imagine ("o capitală de judeţ", va spune Caragiale) unde se întâmplă politic ceea ce s-a hotărât la Centru. Nu întâmplător, Caragiale alege o capitală de judeţ în preajma alegerilor, căci numai astfel se poate vedea că este vorba de o decizie suprapusă pe ceva local. "Suprapusul" şi "localul" sunt scoase acum în evidenţă, tocmai pentru că alegerile sunt "adevărate", tocmai pentru că soarta lor se joacă la Centru.
Rezultă că provincia trăieşte într-un cadru ce nu-i aparţine, că acesta este un cadru suprapus. Provincia nu-şi are izvorul în sine, în ea "nu se face istorie". "Istoria" se face altundeva (în capitală), în timp ce în provincie există doar des histoires, rumoarea localului, "dedesubturile", "personalul". Provincia nu are istorie, ci asupra ei se întinde istoria din capitală. Provincia aşa s-a născut: ca o steresis, ca o "privaţiune" de istorie. Şi totuşi, anistoricul provinciei rămâne, într-un sens minor, creator, tocmai prin apariţia acestor des histoires, a acelor personalia care dublează istoria oficială. În actul II (scena 13, fine), Caţavencu afirmă: "Daţi-mi voie să vă spun că toate zbuciumările dumneavoastră sunt numai şi numai chestii personale." Şi: "Chestii de tarabă, onorabile, daraveri de clopotniţă, stimabile."
În O scrisoare pierdută, caracterul apăsat provincial este marcat de precizarea "capitala unui judeţ de munte"; este vorba, deci, de un judeţ în care izolarea este garantată, în care nu există marile drumuri care vehiculează şi antrenează, micşorând distanţa dintre centru şi margine. Şi tocmai pentru că nu ni se spune unde anume se petrece acţiunea, provincia capătă acel grad de abstracţiune care o transformă în simbol: simbolul marginalului ca spiritualitate. Spuneam că niciodată Caragiale nu vorbeşte despre centru; ceea ce îl preocupă este perifericul, lăturalnicul, dependentul, influenţatul. Dar pe când mahalaua ca periferie rimează cu degradarea, provincia ca marginal reprezintă o mimare a centrului prin dependenţă, în aparenţa unei vieţi separate. Însă indiferent de asemenea nuanţe, lumea lui Caragiale, fiind una din afara centrului, este o lume descentrată şi, asemenea "lumii sublunare" a lui Platon şi Aristotel, o lume "deformată". Motivul decăderii prin îndepărtarea de centru este un vechi loc al gândirii, ce poate fi găsit deopotrică la Platon, la stoici sau la Plotin.
Vedem că la Caragiale ne mişcăm în permanenţă pe un plan care presupune două elemente: suprapusul şi localul. Ceea ce caracterizează acest plan este o opoziţie deformată; dacă opoziţia normală este între "teoretic" şi "practic", opoziţia deformată este între "teoretic" şi "real" (mai precis între "în teorie" şi "în realitate"). A vorbi în acest caz despre o "relaţie" între teorie şi realitate ar fi însă nepotrivit; este vorba mai degrabă despre o suprapunere, căci între "cultural" şi "viaţă" nu există o osmoză şi o unitate (civică). Ce însemană de fapt acest lucru?
Orice cultură suprapusă "eliberează" realul, "îl lasă în pace"; ea eliberează realul ca real, despicând două planuri distincte: cultură şi realitate, care nu mai au legătură între ele, cultura nefiind cultura acelei realităţi. Astfel, într-o cultură "provincială" cultura nu se referă la realitate, ci se constituie într-un domeniu aparte şi este cultivată "de dragul ei" sau, altminteri, este utilizată ca mijloc, slujind interese personale. Cultura este acum o Absonderung, o manieră de a te izola, iar omul adevărat de cultură, un Sonderling, un "izolat", care-şi cultivă lumea lui şi adesea devine un martir (Eminescu) sau pleacă (Caragiale, Brâncuşi). Şi tocmai vârfurile culturale sunt cele mai rupte de realitate, devenind martiri (Eminescu, Caragiale, Noica). În această distincţie nu este vorba de opoziţia brută cultură-realitate, motiv ce apare mereu de la Thales încoace (filozoful de care poporul râdea pentru că, privind stelele, câdea în gropi), ci de cultură ca absenţă de la un real resimţit ca local, ca provincial, de cultură ca altceva, rupt de real. Cultura nu este cultura care întreţine o relaţie cu realitatea în care trăieşte creatorul ei; într-o cultură provincială, cultura se constituie ca o "realitate" aparte, fără legătură cu realitatea. Orice cultură suprapusă presupune "una spunem, alta facem". Teoria şi realitatea nu mai comunică. - Concluzia: Provincia îşi primeşte cultura din afară, eliberând realul ei propriu de problematica culturală specifică.

Ceea ce urmează nu reprezintă o interpretare pas cu pas a piesei lui Caragiale. Va fi vorba doar de câteva momente. Actul I: scena Pristanda-Tipătescu (şef-subaltern; răspunsul "curat"; şiretenie şi aritmetică); actul II: problema "prinţipurilor", a intituţiilor şi anonima lui Farfuridi; actul III ca dezbatere ideologică: bătălia pentru Europa ca bătălie pentru Istorie; actul IV: intriga (acţiunea): lupta pentru nedarea în vileag.