O scrisoare pierdută este o piesă de idei. Nu "cultura sentimentului", din piesele de mahala, stă aici în prim-plan, ci "cultura ideii". Iar întreg actul III este o dezbatere ideologică de la tribună. Câteva observaţii ar fi de făcut în legătură cu această dezbatere:
1. Ambii "tribuni" sunt avocaţi. Iar Caragiale precizează: "Toate colochiile şi întreruperile se fac avocăţeşte, cu multă vioiciune şi cu tonul înţepat şi volubil" (III, 1). În concepţia lui Caragiale, avocatul este retor. Retorul reprezintă figura vorbitorului care nu se implică într-un dialog (dialogul presupune un interlocutor), ci a celui care perorează în faţa unei mase, a unui colectiv, în faţa unor anonimi. Tocmai prin anonimatul său masa este cu totul altceva decât retorul şi-l face pe acesta cu putinţă. Ori de câte ori ai în faţă o masă de oameni, decii retor.
2. Ceea ce izbeşte pe parcursul dezbaterii este oboseala retorilor. Cei doi se şterg în permanenţă cu batista, beau apă etc. În indicaţiile de regie, Caragiale precizează în mai multe rânduri în privinţa lui Farfuridi: "foarte obosit soarbe şi se resignează"; "se încurcă, asudă şi înghite"; "asudă şi se rătăceşte din ce în ce"; "foarte asudat, se şterge, bea, iar se şterge şi suflă foarte greu"; "în supremă luptă cu oboseala". După încheierea discursului, Farfuridi "coboară zdrobit, ştergându-se de sudoare..."
Orice Durchfuhrung, orice "executare până la capăt" a ceva oboseşte. Farfuridi, de pildă, oboseşte pentru că a luat-o prea de departe şi drumul pe care demonstraţia sa trebuie să-l parcurgă este prea lung. Pe acest parcurs el este epuizat, istovit. Continuitatea este lucrul cel mai greu de realizat. (Tocmai acest lucru devine vizibil la omul de cultură român. Profilul său, la un moment dat, se frânge. Iar când lucrul acesta se întâmplă, când obţine continuitatea, el devine o excepţie.)
3. Deschizând dezbaterea, Trahanache spune: "Sunt cestiuni importante, arzătoate la ordinea zilei" (III, 1). Dar aceste "cestiuni" nu sunt ale judeţului, nu eu în ele nimic concret, ci sunt dezbătute ganz gross, îmbrăcând aspectul unei "înalte" înfruntări ideologice pe două fronturi: Istoria şi Europa. Este de bănuit că cele două tabere reprezintă conservatorii (Farfuridi) şi liberalii (Caţavencu), iar părerile au aerul că sunt diametral opuse. (Caragiale nu "ţine" nici cu conservatorii, nici cu liberalii, spre deosebire de Alecsandri, care e conservator în piesele sale de ridiculizare.) Şi totuşi ele au ceva în comun: bătălia pentru Europa ca intrare în Istorie. Într-adevăr, atunci intram în Istorie, pe un fond anistoric, prin săltarea la Occident. Am intrat în istorie datorită Occidentului şi recunoscuţi de Occident. De aici bătălia pentru Istorie ca bătălie pentru timp: în ce anume urmează să mă înscriu? Cele două poziţii se deosebesc ca ipostaze diferite ale timpului: Farfuridi ţine în braţe trecutul, Caţavencu, viitorul. Farfuridi este de partea trecutului în ideea că, pentru înscrierea în istorie, trecutul ne poate învăţa ceva. Caţavencu, dimpotrivă, şterge trecutul cu mâna, în ideea că pentru înscrierea în istorie, el nu poate fi decât un balast.
Actul are patru părţi principale: discursul lui Farfuridi, intermezzoul de ceartă personală, discursul lui Caţavencu şi scandalul final.
Discursul lui Farfuridi
Nu este redat de la început, ci oarecum partea lui finală. De ce? Pentru că se presupune a fi fost foarte lung: reproducerea trecutului e lungă. Farfuridi vorbeşte despre istorie şi el are nevoie , argumentând cu trecutul, de o bază lungă a demonstraţiei. În vreme ce argumentarea cu viitorul (cazul lui Caţavencu) nu cere lungime, argumentarea cu trecutul este direct proporţională cu lungimea perioadei considerate. O linie directoare de un secol e mai evidentă decât una de o decadă. Drept care, Farfuridi vrea să înceapă de la 1821.
Conservatorismul are încredere în puterea diriguitoare a trecutului: trecutul luminează prezentul. Dar trecutul e nesfârşit, lăsând impresia că cu cât cobori mai departe în el, cu atât lumina pe care o aruncă asupra prezentului este mai puternică. farfuridi este victima acestei iluzii. El este încă incapabil să-şi realizeze proiectul, pentru că este incapabil de Durchfuhrung. Pe parcursul acestei demonstraţii el se pierde, oboseşte, totodată îşi pierde auditoriul, îl oboseşte, devine plictisitor. Farfuridi nu are suflul necesar pentru a ajunge la veriga finală a acestui lung proces, în speţă la prezent. De unde lupta auditoriului de a-l aduce la o dată mai apropiată: la '64, adică, la "plebiscit".
Discursul lui Farfuridi este, la o adică, foarte sistematic: el încearcă să lege evenimentul - ce s-a întâmplat ('64): "Când zicem dar '64, zicem plebiscit, când zicem plebiscit, zicem '64" (III, 1). Această fixare a evenimentului prin cifră este esenţa cronologiei.Şi tocmai aşa, prin cifră, apare omogenizarea istoriei şi iluzia că trecutul poate fi stăpânit. Iar Farfuridi încearcă să intre în posesiunea trecutului prin faptul tulburător al cronologiei. Dar el nu reuşeşte, căci lungimea trecutului îl învinge.
Şi atunci trece la repetiţie, la periodicitate. Istoria ne învaţă că totul este repetare periodică. Istoria este exemplară. Dar dacă istoria este repetitivă, este clar că trebuie să fii conservator. Nu există ceva nou, ceva absolut nou: "...precum la 21, daţi-mi voie (se şterge), la 48, la 42, la 54, la 64, la 74 asemenea şi la 84 şi la 94..." Această repetiţie, această cuminţenie a istoriei, neexplozivitatea ei, acest spirit nerevoluţionar, toate sunt caracteristice pentru a doua bătălie care se dă, cea pentru Europa. Farfuridi spune că trebuie să fim cuminţi acolo unde suntem, la marginile Europei. De ce? Pentru că de Europa "depandă". Şi atunci survine enormitatea: "ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo..." (III, 1). Este, desigur, o enormitate, dar una cu sens. Există, în orişice democraţie burgheză, cazuri când se revizuieşte totul, dar nu se schimbă nimic; cazuri când se fac noi comitete şi comiţii, dar de schimbat nu se schimbă nimic. Dau cazuri când nu se revizuieşte nimic, dar se schimbă pe ici pe colo: preţurile, de pildă, se pot schimba fără să se facă o prealabilă revizuire a lor (în Anglia, să zicem).
În intermezzoul dintre cele două discursuri, în gura lui Farfuridi apare o apostrofă catilinară care trimite la o posibilă paralelă (dar deosebirile sunt esenţiale pentru buna înţelegere a personajului nostru) Caţavencu-Catilina: "Ce adică noi nu ştim, nu vedem, orbi suntem?" De comparat cu: Senatus haec intellegit, consul videt: hic tamen vivit. Vivit? Immo vero etiam in senatum venit, "Senatul cunoaşte toate aceste [comploturi], consulul le vede: şi [Catilina] trăieşte încă. Trăieşte? Mai mult decât atât: vine în senat" (v. Cicero, Discursul împotriva lui Catilina, I, 1).
Discursul lui Caţavencu
Este axat pe două idei, enunţate deja în intermezzo: una progresistă: nu mă interesează trecutul ("Progresul, stimabile, progresul!"), şi alta naţionalistă ("Nu voi, stimabile, să ştiu de Europa dumitale, eu voi să ştiu de România mea şi numai de România..."). Cele două teme - concepţia despre timp (istorie) şi raportarea la Europa - sunt legate aici într-o singură replică (actul III, scena 3).
Caţavencu, deci, este în gură cu progresul şi cu viitorul. Viitorul este necunoscutul; însă pe viitor se pot trage poliţe. Ele sunt, desigur, aventuriste. Aşa cum la conservatori riscul, deformarea, este prostia, la liberali, riscul este aventura şi şmecheria.
Concepţia lui Caţavencu despre timp este lineară (şi nu repetitivă), şi anume de "mers înainte" (progredior), de progres. Este mai valoros cine a ajuns mai departe. istoria este concepută ca pură mişcare de avansare. Toată problema este să mergi cât mai repede cu putinţă, căci în istorie toţi avansează, progresează. Singurul lucru important este, deci, acesta: cine merge mai repede. Şi de vreme ce, înscriindu-ne în Istorie, observăm că suntem în urmă faţă de ceilalţi participanţi la cursa Istoriei, se impune o singură concluzie: trebuie să ne grăbim. Graba aceasta duce la o preluare a Cccidentului, în speţă a celor ce conduc cursa Istoriei, fără discernământ, în bloc. Fiind cel care este în faţă, cel care conduce cursa, Occidentul are prestigiu peste tot, chiar şi atunci când e vorba de rebuturi. De unde: "Până când să n-avem şi noi faliţii noştri?" Pentru Caţavencu, credinţa în prestigiul Europei e la fel de mare ca şi naţionalismul lui.
Straniu! Ne-am fi aşteptat ca Farfuridi, conservatorul, să fie cel care joacă partitura naţionalismului. Dar Caţavencu, care stă pe poziţia "ţărişoara mea", simte că înscrierea în Istorie (şi, deci, în Europa) presupune diferenţa şi o restrângere. Eschimoşii nu pot fi naţionalişti, pentru că nu au prin raport cu ce să se restrângă. Naţionalismul se creează tocmai prin îngustarea unui orizont mai larg, tocmai ca intenţie a concentrării acestui orizont: naţia mea. Naţionalismul presupune diferenţa faţă de cei care s-au circumscris deja. Şi atunci, tot ce e naţional devine sublim: industria, dacă e română, chiar dacă nu există, e sublimă; travaliul la fel etc.
Ambele discursuri sunt expresia unei teribile crize, a şocului pe care îl provoacă Istoria când se înscrie pe un fond anistoric milenar ce continuă să persiste ca rest ireductibil. pentru ca America să devină un produs european lipsit de orice ambiguitate, pieile-roşii - "frâna" anistorică milenară - au trebuit să piară. La noi nu s-a întâmplat aşa. La noi s-a rămas la cutremur: pe neadaptarea la istorie s-a grefat o voinţă târzie (şi cu atât mai aprigă) de Mitmachen, de a fi în pas cu ceilalţi, de up-to-date. Bătălia pentru Istorie s-a încheiat cu imaginea unei societăţi cutremurate.
Dezbaterea se termină prin scandal, prin bătaie. O dezbatere ideologică nu se duce niciodată până la capăt şi, pe de altă parte, degenerează. În spaţiul ideologic, al ideilor, "polemicile cordiale" nu există. În final, confuzia pune stăpânire pe dezbatere, ajungându-se la chestiuni personale, la injurii şi la delaţiuni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu