"Prinţipuri"
În actul I, scena 3, Trahanache spune: "unde nu e moral, acolo e corupţie şi o soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are!" La prima vedere, această afirmaţie pare tautologică. Dar nu e. "O soţietate fără prinţipuri" e aprincipială, dar nu e neprincipială. (Aici funcţionează distincţia pe care o face Kant în Critica raţiunii pure (cap. IV, Amfibolia conceptelor reflexiei) între "nihil privativum" şi "nihil negativum".) O societate - precum societatea română veche - era fără principii, fiincă era anistorică. Aceasta a fost întâmplarea, marea întâmplare a perioadei care începe de la 1848: am descoperit că eram lipsiţi de principii, că eram nişte săraci fără principii.
La fel trebuie înţeleasă sintagma "unde nu e moral, acolo e corupţie". "Unde nu e moral" poate să însemne: 1. există morală, dar nu e respectată; 2. nu există morală, pentur că nu s-a simţit nevoia moralei. Afirmaţia "unde nu e moral, acolo e corupţie" este adevărată dacă avem o societate cu o morală declarată, în care abaterea de la această morală, absenţa ei (ca steresis) înseamnă, desigur, căderea în corupţie. Dar ea este falsă pentru o societate care, în locul unei morale declarate, nu are decât o rânduire tradiţională. În contextul istoric în care se desfăşoară lucrurile, această situaţie devine problematică. Săltarea noastră în "Istorie" ne-a pus în faţa acestei probleme: trebuie, de-acum, să avem o regulă: "intrarea noastră în Istorie" este condiţionată de dobândirea unei asemenea reguli.
Dar în orice cultură suprapusă, aplicată, se creează deosebirea între infra- şi suprastructură. "Cultura" şi "realitatea" intră în tensiune, se constituie ca termeni ai unei opoziţii: cultura devine spiritualitate "pură" (şi se izolează), în timp ce realitatea este total irelevantă şi nespiritualizată: mâncatul, iubirea, tradafirul aparţin acestui "rest" (realităţii, adică) care nu e spiritual. Realitatea, viaţa sunt împinse spre local, spre nesemnificativ, belanglos, spre acel domeniu în care poţi face ce vrei; corupţie, deci.
Instituţii
În actul II, scena 1, Trahanache spune: " Ce sunteţi dumneavoastră, mă rog? Dumneavoastră, adică noi, suntem cetăţeni, domnule, suntem onorabili."
Într-un cens electoral selectiv, "cetăţenia" este o demnitate, un grad de nobleţe. Burghezul este un demnitar creat prin săltarea la cetăţenie. "Votul censitar" asta înseamnă: nu votează oricine, ci doar acela care "înseamnă" ceva. Votul, cetăţenia, reprezintă o instituire discriminatorie. Aşa era, deopotrivă, la greci şi la romani. In consum referre însemna să fii trecut pe lista cetăţenilor (întocmită de cenzor) în funcţie de proprietate. Cetăţenia, care dă drept de vot, este o investire venită din afară. Dar dacă la greci şi la romani înscrierea în cens era făcută pe bază de familie, de proprietate şi de loc (de apartenenţă la o cetate sau la un oraş anume), la Trahanache cetăţenia are alura unei decoraţii: faptul de a fi cetăţean apare ca o investire; cetăţeanul este ridicat la "cetăţenie" şi instituit ca atare (institutio - " a aşeza, a fixa, a rândui, a crea"). "Cetăţeanul" devenit cetăţean prin drept de vot este omul instituţional, omul-instituţie. Fiind creat ca atare, fiind "instituit", cetăţeanul crede în instituţii, "în comitete şi comiţii", către care aspiră cu ardoare. Şi fiindcă este instituit, el crede că spiritualul se face cu instituţii: "Comitetul permanent, Comitetul şcolar, Comitetul pentru statua lui Traian.. şi etţetera." Democraţia, care scoate în prim-plan figura "cetăţeanului", implică instituţionalul, fiind ea însăşi instituire.
Instituirea şi instituţia reprezintă "profanul sacralizat". Istoric vorbind, instituţia s-a desprins din sacru; "puterea" este întotdeauna "putere asupra", după modelul sacrului, fie divin, fie demonic. În democraţia burgheză, sacrul devine învestire (in-vestio - "a îmbrăca o haină"), devine însăşi haina cu care se îmbracă judecătorii, profesorii universitari, academicienii. Învestirea şi instituţia (colectivă şi anonimă) dau fiecărui cetăţean în parte o a doua identificare, aceasta devenind pentru societate primordială, hotărâtoare: funcţiile. Cartea de vizită este semnul exterior al acestei identificări instituţionale. Laolaltă cu individualizarea onomastică, paralel cu ea, apare şi individul-instituţie, care nu e altceva decât indentificarea unui anonim: membru, preşedinte, cavaler etc.
Pe această figură anonimă a individului se sprijină puterea. "Noi suntem stâlpii puterii" (II, 1). Stâlpul sprijină. Iar stâlpii pe care se sprijină puterea sunt tocmai funcţiile, comitetele şi comiţiile. Pe acest anonimat se spijină ea. Puterea este o conducere şi un anonimat organizat instituţional.
Este important să se înţeleagă că trucurile lui Caragiale nu trebuie luate uşor. Nu zeflemeaua este substanţa replicilor sale. Este drept că prin ele se naşte mai întâi râsul, ca deşarjă, însă apoi este solicitată gândirea. Nu este de glumit cu Caragiale.
Anonima lui Farfuridi
După Farfuridi, anonimatul este o semnătură şi un act de curaj. "Trebuie să ai curaj ca mine! Trebuie s-o iscăleşti: o dăm anonimă." Şi aici pare să fie vorba de o simplă prostie care nu face decât să stârnească râsul. Dar nu e aşa.
Orice faptă trimite la un autor. Urmele dezgropate ale unei constucţii îi indică arheologului pe autorul ei. Se ştie că orice faptă are un autor, chiar dacă acesta rămâne necunoscut. Există o identificare mai înainte de a exista un nume şi chiar în absenţa unui nume. acest autor abstract, acest "nume" - nu propriu, ci nedeterminat, anonim (an-onoma) - este, în democraţie, numele "cetăţean". Democraţia funcţionează cu anonimaturi: cetăţean, popor, instituţii. Înseşi alegerile sunt anonime, sunt false manifestări ale individualităţii. Votul secret, direct, inviolabil şi individual este de fapt secretul anonimatului garantat, este "curajul" anonimatului, este individualul devenit anonim. Democraţia tocmai asta face: îţi garantează anonimatul individualităţii tale. Şi atunci "ai curaj". Scrii ceea ce sincer gândeşti. Mărturia acestei sincerităţi este buletinul de vot. Dar prin această sinceritate nu mai transpare individul, ci un număr, un anonim, "un" vot. Votul este total deosebit faţă de manifestarea prin dezbatere; el intră în statistică. Cifrăria promovează anonimatul ca grup, ca grămadă, ca mulţime. Democraţia este o funcţie a cifrei. Instituţionalismul democratic creează posibilitatea indivizilor reprezentabili, din punctul de vedere al deciziilor, prin colective. De aceea expresia: "Semnăm "un grup de membri"."
Toţi am avut de-a lungul vieţii momente când ne-am aminfestat, cu curaj, anonim. Laolaltă cu anonimatul individualităţii, democraţia îţi garantează "curajul" opiniei tale. (La democratie est le regime qui prete une opinion a chacun, "Democraţia este regimul care conferă fiecăruia dintre noi o opinie".) Nu mai esti Ilie, Gheorghe, Vasile; eşti "membru", eşti "cetăţean".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu