Avem în vedere prima scenă, dialogul dintre Pristanda şi Tipătescu. Aici nu este vorba de relaţia Herr-Knecht ("stăpân-slugă") din Fenomenologia spiritului (bazată pe viaţă-moarte, pe prealabil punere în joc a vieţii; sluga e cel care a trecut prin ameninţarea morţii şi care trebuie să-şi plătească dreptul la viaţă tocmai prin căderea în relaţia stăpân-slugă), ci de relaţia şef-subaltern, o "simplă" relaţie administrativă.
Ce înseamnă, înăuntrul acestei situaţii, răspunsul "curat" al lui Pristanda? ("Curat" la Pristanda, este haplos şi eilikrines la Platon, acel "pur şi simplu" (venit din franceză), unde "pur" = "curat", adică fără impurităţi.) Ca răspuns tip, "curat" reprezintă ecoul : un răspuns, dar un răspuns vid , exact răspunsul de care are nevoie Tipătescu pentru a fi confirmat în puterea lui "făcută", ierarhic stabilită. Ecoul unui sunet reverberat, reiterat, amplificat, dar nu e un sunet adevărat; el nu este decât amplificarea sunetului originar. Şeful se aude pe sine în răspunsul amplificat şi, astfeş "se vede (se aude) mare". Ecoul reflectă, reducând conversaţia la tautologie, dar în intensificarea pe care o aduce cu sine se obţine o Selbstbehauptung, o "afirmare de sine", a şefului. Ecoul, deşi vid, are astfel o funcţie pozitiv administrativă: închiderea conversaţiei în ecou se soldează cu confirmarea şefului ca şef.
Dar despre ce este vorba în această primă scenă? Despre cifre: despre numărul steagurilor (14-15 cel real, faţă de 44 câte s-au comandat), despre buget, despre "renumeraţia mică" (80 lei leafă) şi "famelia mare" ("9 copii", "11 suflete"). Cifra este priza stăpânirii asupra supuşilor, asupra subalternilor. Cifra este o formă de control, forma de verificare a realităţii. Există iluzia că prin grila cifrei poţi controla şi stăpâni totul. Şi într-o măsură, lucrurile stau într-adevăr aşa: în faţa cifrei, şmecheria lui Pristanda trebuie să se dea bătută. Statistica este o armă, şi confruntată cu exactitatea cifrei, şiretenia trebuie să-şi recunoască eşecul. Combătut cu arma aceasta, Pristanda cedează. Dar nu fără să răspundă ceva, şi răspunsul lui este remarcabil: aceeaşi neconcordanţă ca cea existentă între abstracţia cifrei şi realitate există şi între cifra-abstracţie a bugetului şi el ca ins. Pristanda observă că bugetul nu ţine, nici el, seama de indivizi (de "famelia mare"). Bugetul este imuabil şi abstract, înţepenit, neutral, inflexibil, implacabil, străin. Nu se poate "umbla" la buget. Este drept că steagurile nu corespund în realitate cu cifra comenzii, dar nici bugetul, în abstracţia sa, nu corespunde realităţii "fameliei mari"; "nu ies" steagurile, dar nici relaţia buget-familie mare "nu iese".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu