SCURTĂ EXTENSIUNE LA PRELEGEREA DESPRE LIBERTATE.

Libertatea, după cum am văzut şi la Dragomir n-are decât o semnificaţie de sentiment. Mai mult decât atât nu e posibil, deşi se vorbeşte în general despre infinitatea posibilităţii. Dar în cazul omului mai putem vorbi şi despre o limită. Nu e deloc îngrijorătoare, nici negativă în vreun fel. Limita deschide drumul spre realizare. A alege înseamnă tot a te limita la ceva (de bunăvoie), dar numai alegând din n lucruri, aducem acel ceva spre devenire: funcţia constructivă a limitei.
Revenind la libertate, în relaţie cu limita, care nu îi permite acesteia să exceleze: lipsa ei de fapt ne determină existenţa şi o face posibilă. Libertatea e o imposibilitate în raţiune, pentru că, automat aceasta presupune o relaţie cu lucrurile din jur sau cu sine, automat nu mai eşti în afara existenţei, ci eşti implicat, prin urmare ne-liber. Vorbim desigur despre aceste concepte absolutizate. De fapt, numai aşa au ele o semnificaţie. Făcând referinţă aici la Revoluţia Franceză cu lozinca “Libertate, Egalitate, Fraternitate”: în sine, acei revoluţionari nu doreau decât o descătuşare a voinţei, ceea ce nu este “libertatea însăşi”, este altceva.
De aici, nimeni nu poate să ceară sau să ofere libertate. Un cuvânt atât de mare şi atât de imposibil. Libertatea ne aduce faţă în faţă cu non-existenţa şi acesta ar fi un argument pentru a nu confunda “libertatea” cu “libera voinţă”, care uneori devin antagoniste.
Dar ar fi curios să cercetăm, printre altele, dacă e logică existenţa unui concept de libertate separat de voinţă.

DESPRE LIBERTATE ŞI SUPUŞENIE. (Prelegeri scurte.) DRAGOMIR.

Primul lucru de care ne izbim atunci când vrem să vorbim despre libertate este că, de fapt, noi nu ştim ce este ea. Este un dat? Suntem "liberi de la natură"? Şi ce anume înseamnă asta? Sau, factual vorbind, a fi liber înseamnă a nu avea program, a nu avea "agendă"?
Ştim, în schimb, foarte bine ce înseamnă supuşenia, de vreme ce, aşa zicând, ne naştem în ea şi trăim în ea. De mici copii trăim într-un perpetuu regim totalitar: ni se spune ce să facem în privinţa fiecărui lucru mai important. Primii şapte ani, de la ţarc şi până la primul an de şcoală, sunt anii supuşeniei primare. Ne supunem cu stricteţe programului pe care ni-l fac părinţii acasă, educatoarele la grădiniţă etc. De la 7 ani şi până la terminarea facutăţii stăm în bănci şi profesorii ne vorbesc de la catedră, care e întotdeauna, într-un spaţiu fizic şi simbolic, sus. Dumnezeu îi vorbeşte lui Moise, care ascultă "cu sfinţenie" şi se supune. Iar elevii "stau în banca lor". În sfârşit, odată cu terminarea facultăţii începe alegerea slujbei care este un fel de "aleg cui mă supun". Rezultă, din schiţarea acestui parcurs, că până la pensie sunt supus, sunt ne-liber.
Trei concluzii se pot trage de aici:
1. Toată viaţa suntem supuşi şi suntem cu un asemenea firesc încât nici nu mai ştim cât de multă supuşenie este în noi.
2. Aşa stând lucrurile, noi nu gândim libertatea în sine, ci în relaţie cu supuşenia, ceea ce înseamnă însă că noi gândim nu libertatea ci eliberarea. Năzuinţa noastră este către eliberare, nu către libertate.
3. Libertatea nu este un dat metafizic fundamental, ci mai degrabă un sentiment, "sentimentul libertăţii", unul pe care îl dobândeşti la capătul eliberării şi care se bazează pe confuzia libertăţii cu eliberarea.
Ar fi greşit să se înţeleagă din descrierea fazelor supuşeniei că ele sunt ceva negativ şi că, într-o lume mai bună sau ideală, ele nu ar mai exista. Aceste faze sunt firescul însuşi al vieţii omeneşti şi în economia vieţii pământeşti nu ai cum altfel să procedezi. E bine să ştim acest lucru şi să ştim că supuşenia îşi are justificări depline atât pe plan individual, cât şi pe plan social. E bine de asemenea să ştim că pe lângă această supuşenie ne-voită, există şi supuşenia voită, asumată: intrarea într-un partid, francmasoneria, convertirea la o credinţă religioasă, recunoaşterea legilor, ascultarea unui maestru. Iar în toate aceste cazuri e vorba mai degrabă de o supunere spirituală, şi nu de o supuşenie, de o supunere venită dinlăuntrul meu şi pe care am ales-o în mod liber.
Din toate câte au fost spuse până acum reiese un singur lucru: confuzia dintre libertate şi eliberare. Noi credem că atunci când ne-am eliberat suntem, ipso facto, şi liberi. Or, noi rămânem de fapt în negativul eliberării, în dobândirea unei stări care a apărut prin negarea supuşeniei, fără să ştim, în chip pozitiv, ce înseamnă să fii liber. Este oare libertatea o proprietate miraculoasă înnăscută pe care apoi se aşează, precum cărămizile pe o temelie, constrângerile supuşeniei? Cert este că port în mine sentimentul de libertate, legat ferm de eliberare şi că, gândind tot timpul dinlăuntrul supuşeniei în care trăim, noi gândim eliberarea laolaltă cu sentimentul libertăţii.
Cum să facem atunci ca libertatea să fie altceva decât un sentiment care însoţeşte eliberarea, cum să facem ca ea să devină o stare în care să ne instalăm şi din care să iasă în permanenţă ceva? Pentru majoritatea oamenilor libertatea este eliberare, urmată îndeobşte de lene şi de "fac ce vreau". Poate libertatea să devină un bun, atâta vreme cât, trăind într-o lume, omul trăieşte în supuşenie şi aspiră, cel mult, la eliberare?